Gabriel Biriş: Nevoia momentului zero

Celor mai mulţi dintre noi li s-a întâmplat, cel puţin o dată, să nu se mai înţeleagă cu computerul la care lucrează. De cele mai multe ori, un simplu “restart” a rezolvat problema. Uneori este însă nevoie să şi reinstalăm programul, să dăm “restart” şi apoi să ne continuăm treaba. Cred că de asta avem noi nevoie acum, de un moment zero pe care, din păcate, nu l-am avut niciodată.

În mod evident, mă refer la ce ştiu eu mai bine, adică fiscalitate, dar modelul propus aici ar putea la fel de bine fi aplicat şi în alte domenii. Un astfel de moment zero ar trebui să aibă două valenţe principale: să clarifice tot ceea ce este de clarificat în legislaţia fiscală (pentru viitor) şi să permită celor care nu s-au conformat în trecut (fie din cauză că legea a fost neclară, fie, pur şi simplu, pentru că au ales să nu se conformeze şi au ales căi mai mult sau mai puţin discutabile de a îşi ascunde veniturile impozabile) să intre în legalitate. Să luăm cel mai la îndemână exemplu: tranzacţiile imobiliare făcute în ultimii ani de persoane fizice. Bunul-simţ ne spune că cineva care a cumpărat şi vândut zeci de terenuri sau a construit şi vândut zeci sau chiar sute de case sau apartamente ar fi trebuit să plătească şi impozit pe câştig, şi TVA la fel ca şi firmele care au făcut acelaşi lucru. Problema este însă că, în conformitate cu Constituţia, impozitele şi taxele sunt reglementate de LEGE şi nu de bun-simţ. Iar legea este cel puţin neclară, motiv pentru care am tot susţinut, încă din 2004, că trebuie clarificată. De ce spun că este neclară? Un singur exemplu: s-a spus că astfel de tranzacţii ar fi trebuit supuse TVA dacă au fost făcute în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate…

Chiar şi studenţii de anul I la Drept ştiu însă că aşa ceva este absurd: contractele de vânzare-cumpărare sunt cu executare instantanee, deci nu pot avea caracter continuu. Nu aici era cheia problemei pentru Fisc, ci la stabilirea caracterului de comerciant. De altfel, această sintagmă este scoasă din context în procesul de control, deoarece în Codul Fiscal caracterul “de continuitate” se referă la venituri din exploatare, nicidecum la comerţ. Or, această calitate de comerciant a unei persoane ar trebui mai întâi decisă de o instanţă, şi abia ulterior emise deciziile de impunere.

Cu ce se va alege statul: cu mii de procese, milioane de euro cheltuiţi pe aceste procese şi poate, cândva, cu ceva bani din TVA… Între timp, din băncile româneşti se vor evapora multe milioane de euro, trimise în siguranţă departe de casă… Nu cred că acesta este scopul, aşa cum nu cred nici că statul nu trebuia să stea să privească pasiv, timp de cinci ani, cum o întreagă piaţă, pur şi simplu, explodează, cum zeci de miliarde de euro sunt câştigaţi şi cum nimeni nu plăteşte niciun fel de impozit.

Pasivitatea asta mi se pare chiar mai condamnabilă decât orice altceva şi, din păcate, sunt multe domenii în care situaţia este la fel sau poate chiar mai rea. Dar suntem oare condamnaţi să ne plângem de “greaua moştenire”? Eu unul cred cu tărie şi sinceritate că ar trebui să ne schimbăm destinul, să ieşim din capcana în care am intrat. Cred că ar fi bine să acceptăm că trebuie să fie un moment de la care să nu mai vrem să ne uităm în trecut, ci doar în viitor. Acum suntem ca un atlet puternic, dar codaş şi vlăguit pentru că aleargă cu bolovani legaţi de picioare. Cum putem scăpa de bolovani? Cu pragmatism.

În primul rând, trebuie acceptat faptul că un număr destul de mare de concetăţeni de-ai noştri nu au prea plătit impozite. Poate din tranzacţii imobiliare, poate din faptul că au făcut ceva scheme de transfer de preţ sau poate, pur şi simplu, prin evaziune. Să începem o campanie de “impozitare a averilor ilicite”? Nu, pentru că o astfel de campanie s-ar bloca extrem de repede în procese interminabile (asta dacă nu ar fi blocată din start de “iliciţi”) şi, de asemenea, pentru că s-ar putea transforma uşor în vânătoare de vrăjitoare. A mai fost o astfel de idee prin 2006 şi a murit înainte să se nască… Soluţia este (şi nici aici nu trebuie să reinventăm roata!) mult mai simplă: trebuie stabilită o perioadă de timp scurtă (trei-şase luni) în care contribuabilii să poată să declare valorile patrimoniului pe care nu le pot justifica prin declaraţii de impunere. Mă refer aici fie la sume de bani aflate în conturi în ţară sau străinătate sau, pur şi simplu, “la saltea”, fie la sume de bani aflate în altfel de valori (imobile, artă, bijuterii etc.). Sumele astfel declarate ar urma să fie impozitate cu o cotă de impozit rezonabilă (să zicem 5%), iar perioadele în care au fost obţinute - închise din punctul de vedere al controlului fiscal. Pentru sumele repatriate s-ar putea chiar renunţa la impozit dacă sumele respective ar fi folosite pentru cumpărarea de titluri de stat (şi acest lucru a mai fost făcut).

În al doilea rând, trebuie ca legislaţia fiscală să fie clarificată şi mult îmbunătăţită în aşa fel încât să fie clar atât pentru contribuabil, cât şi pentru autorităţi ce drepuri şi ce obligaţii are fiecare. Ambele seturi de măsuri trebuie să vină însă împreună. Dacă s-ar lua doar prima parte, problemele se vor acumula din nou, iar în scurt timp am ajunge de unde am plecat. Dacă doar s-ar clarifica legislaţia pentru viitor (lucru care trebuie oricum a fi făcut) şi nu se va da posibilitatea scoaterii la lumină (cu un cost acceptabil) a sumelor imense din subteran, acestea vor continua să producă tot în subteran sau în străinătate, ceea ce nu cred că ne dorim. Ştiu că o astfel de propunere poate părea o nebunie şi îmi asum riscul de a o face publică, asta chiar dacă pot părea eu însumi nebun. De ce o fac? Pentru că eu cred că momentul zero este prima piatră care trebuie pusă la temelia României în care vreau să trăiesc.

 Gabriel Biriş este managing partner la casa de avocatură Biriş-Goran. Este specializat în probleme de fiscalitate.