Instanţele de dreptul muncii, între juridism şi realitatea economică

Începând de aici însă ne vom depărta de lumea filmului; dacă autorii ficţiunilor cinematografice neagă de obicei legătura dintre eroii lor şi realitate, în ceea ce ne priveşte vom confirma contrariul, şi anume că reflecţiile de mai jos sunt inspirate din fapte adevărate: o serie de dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată şi care sunt interesante prin prisma chestiunilor de drept ridicate implică o oarecare societate comercială din România (numele nu importă, dat fiind că discutăm despre principii, aşa că o vom denumi, pentru uşurinţa exprimării, „Societatea”) şi sindicatul acesteia („Sindicatul”), o entitate despre care putem asigura cititorii nu numai că reuneşte un număr mare de membri, dar şi că este deosebit de activă în ceea ce priveşte capacitatea liderilor săi de a proteja respectarea drepturilor şi intereselor membrilor sindicali.

Pe scurt, povestea este că în Contractul Colectiv de Muncă („CCM”) încheiat de Societatea cu pricina era prevăzut un pachet de stimulare financiară în favoarea angajaţilor, care iniţial nu a fost inclus în salariul de bază, ci a fost oferit sub formă de bonusuri ce urmau a fi plătite periodic, la anumite evenimente speciale (cum ar fi Crăciunul, Paştele, alocarea de cote-părţi din profitul Societăţii la sfârşitul anului etc.). Bonusurile nu urmau să fie plătite automat, CCM prevăzând o perioadă de negociere prealabilă cu Sindicatul, pentru stabilirea beneficiarilor bonusurilor şi a cuantumului lor efectiv. La un moment dat (cândva, să zicem în cursul anului 2003), Societatea şi Sindicatul (care reprezenta angajaţii la negocierea şi încheierea CCM) au convenit ca, pentru anul 2003, bonusurile să fie incluse în salariul de bază. Acest lucru a simplificat procedura de acordare a acestor stimulente, deoarece a eliminat etapa de negociere prealabilă şi a îmbunătăţit situaţia juridică a angajaţilor care anterior nu deţineau în mod automat dreptul la includerea bonusurilor în drepturile salariale.

După câţiva ani (probabil în cursul anului 2007), cineva a realizat că, deşi după anul 2003 salariul de bază a fost permanent plătit la nivelul rezultat în urma includerii bonusurilor (şi a indexărilor salariale ulterioare), prevederile CCM aveau o problemă: autorii alineatelor relevante din CCM-ul pe anul 2003 şi cele ulterioare precizaseră doar că “… în 2003 bonusurile au fost incluse în salariul de bază…”, fără a preciza nimic cu privire la anul 2004 şi anii următori. De aici a rezultat teoria îndrăzneaţă că, în anii de după 2003, bonusurile ar fi fost eliminate din salariul de bază şi că Societatea ar datora separat aceşti bani salariaţilor săi.

Efectele practice care au rezultat au fost spectaculoase: instanţele din întreaga ţară au fost inundate de - fără exagerare - mii de dosare deschise de angajaţii Societăţii. Bineînţeles, s-ar putea spune că simplul fapt că judecătorii patriei trebuie să soluţioneze un mare număr de dosare noi nu constituie o problemă în sine. Doar pentru asta sunt făcute instanţele, nu? Judecătorii sunt plătiţi să soluţioneze dosarele aflate pe rol, nu-i aşa? De ce să ne îngrijorăm?

În realitate, volumul de muncă al instanţelor chiar reprezintă o problemă, dar aceasta devine relativ minoră atunci când instanţele emit decizii contradictorii în cauze care sunt aproape identice. Astfel de situaţii nefericite erodează şi mai mult fundamentul însuşi al sistemului nostru judiciar şi, per ansamblu, slăbesc încrederea de care ar trebui să se bucure instanţele noastre. Având în vedere că pretenţia angajaţilor are acelaşi temei (şi anume prevederile CCM referitoare la bonusuri), iar diferenţele de fapt între situaţia fiecărui angajat sunt minore şi privesc aspecte de formă mai degrabă decât de fond, un sistem judiciar funcţional ar trebui să poată pronunţa soluţii similare în majoritatea cazurilor. Nu a fost aşa. Vom analiza pe scurt în continuare unele dintre cauze şi posibilele remedii, la nivelul normelor cu caracter general.

Instanţele şi lipsa de percepţie a realităţii economice

Acesta a fost, practic, punctul de plecare al prezentei discuţii. Pe lângă o bună pregătire profesională, judecătorii ar trebui să aibă şi capacitatea de a înţelege mediul economic în care se nasc litigiile care ajung pe biroul lor. Teoria este salutară: legea impune judecătorilor ca, atunci când au de-a face cu probleme de interpretare, să stabilească sensul clauzelor contractuale prin verificarea intenţiei reale a părţilor, nu să se mărginească la o simplă analiză literală şi gramaticală a cuvintelor utilizate de către părţi. Dovada intenţiei reale a părţilor este de multe ori circumstanţială, aşa că instanţele trebuie să fie bine pregătite pentru a înţelege evenimentele care au însoţit negocierea şi încheierea contractului, precum şi cele care au urmat după semnarea şi în timpul executării contractului.

De exemplu, puţine instanţe au observat că Sindicatul în cauză este unul dintre cele mai sârguincioase, puternice şi de succes sindicate din România în ceea ce priveşte promovarea drepturilor angajaţilor. Cum şi-ar putea cineva imagina că, după ce a obţinut mai întâi bonusuri importante pentru membrii săi, asigurând includerea acestora în salariul de bază, Sindicatul ar fi neglijat apoi, după 2004, să exercite aceste drepturi?! Într-o lume raţională, un sindicat normal ar fi avut ceva de spus în cazul în care aceste drepturi ar fi fost într-adevăr încălcate de către Societate şi ar fi spus-o imediat după ce ar fi observat că angajatorul nu a respectat drepturile salariaţilor. Cu toate acestea, Sindicatul nu a făcut nimic. Timp de mai bine de trei ani, angajaţii nu au făcut nimic pentru a-şi proteja drepturile care susţin că le revin. Lucrul acesta ar fi trebuit să tragă câteva semnale de alarmă, nu?

În al doilea rând, în majoritatea cazurilor din ultimii zece ani, cel puţin până la instalarea crizei economice, salariile din România au avut, fără întrerupere, o tendinţă crescătoare. Salariile din cadrul Societăţii nu au reprezentat o excepţie de la această regulă, inclusiv în anul 2004. Logica ar fi trebuit să fie simplă: nu a existat nicio reducere a salariului de bază, astfel bonusurile au continuat să fie incluse în salariile de bază. Totuşi, multe instanţe nu au receptat acest mod de gândire atât de simplu…

Lipsa curajului de a decide conexarea cauzelor

Ce este mai rău decât o hotărâre judecătorească eronată? Ei bine, multe lucruri ar putea fi mai rele. Printre ele, cu siguranţă, se numără tergiversarea procedurilor şi hotărârile contradictorii date pentru circumstanţe similare. Codul de Procedură Civilă în vigoare conţine prevederi aplicabile speţelor complicate - una dintre aceste prevederi dă instanţelor posibilitatea de a conexa dosarele aflate pe rol cu condiţia ca obiectul şi cauza litigiilor respective să se afle în strânsă legătură, chiar dacă acestea nu sunt între aceleaşi părţi sau în faţa aceloraşi instanţe. Avantajele aplicării acestei opţiuni sunt evidente: este uşurată administrarea probelor şi, cel mai important, este sigur că hotărârea instanţei, corectă sau greşită, este aceeaşi. Altfel, rezultatul unui dosar în instanţă devine o chestiune de noroc: dacă ai instanţa potrivită sau judecătorul potrivit - câştigi; dacă nu, asta e, pierzi.

Din păcate, chiar dacă aveau în mod clar dreptul de a conexa cauzele, judecătorii au refuzat să o facă. Nu este clar de ce instanţele au ales varianta instrumentării fiecărei cauze în mod individual. În mod normal, pentru sistemul judiciar, ca tot unitar, e absurd să gestionezi, să zicem, 20.000 de petiţii individuale, când de fapt acestea, fiind substanţial similare, ar putea fi conexate într-un singur dosar. Nu numai că situaţia a creat condiţiile pentru emiterea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, dar, în plus, a permis instanţelor să adopte puncte de vedere diferite cu privire la administrarea probelor. De exemplu, anumite instanţe au dispus efectuarea unor expertize costisitoare, al căror scop ar fi fost să verifice dacă salariul de bază a inclus sau nu bonusurile în discuţie (soluţie ea însăşi discutabilă câtă vreme în acest mod se delegă, practic, soluţionarea cauzei de la judecător la expert).

Sarcina probei revine angajatorului

Un principiu special aplicabil în litigiile de muncă este că, spre deosebire de majoritatea cauzelor civile şi comerciale, sarcina probei îi revine angajatorului (respectiv, de cele mai multe ori, pârâtului). Deşi această regulă are în mod clar meritele sale, constituind o măsură de protecţie a părţii mai slabe în relaţiile de muncă (respectiv angajatul), aplicarea strictă a acesteia în situaţiile în care ai simultan zeci de mii de reclamanţi poate anihila practic dreptul la apărare al pârâtului. Cum poţi tu, ca angajator, să clarifici identitatea unei persoane fizice care înaintează o pretenţie împotriva societăţii? Cum poţi să verifici istoricul de muncă al reclamantului dacă nu ai acces (în cazul foştilor angajaţi) la cartea de muncă a acestora?

Astfel, ori de câte ori angajatorul arată că nu are mijloacele pentru a îndeplini sarcina probei, iar angajatul este mai în măsură să aducă probele necesare, instanţele, care au datoria de a asigura respectarea dreptului la un proces corect pentru toate părţile, ar trebui să dispună administrarea probelor de către partea care are informaţiile sub controlul său.

Recursul în interesul legii

Codul de Procedură Civilă recunoaşte dreptul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a înainta un aşa-numit recurs în interesul legii, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. În speţa de faţă, litigiile de muncă ce implică Societatea au revelat un neaşteptat punct slab în sistem: motivul pentru care se face recursul în interesul legii este să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a „legii”, astfel că este neclar dacă prevederile unui CCM (care este un contract) sunt şi ele incluse aici (deoarece acestea pot fi cu dificultate încadrate în conceptul de „lege”). Ar fi deci util să se modifice această prevedere din Codul de Procedură Civilă, având în vedere importanţa pe care o au litigiile de muncă în viaţa de zi cu zi.

Simpatia instanţelor de judecată faţă de angajaţi

Înclinaţia instanţelor de a da dreptate salariaţilor este un fapt. El nu este neapărat reprobabil: avem de-a face mai degrabă cu o realitate a vieţii şi a naturii umane care face ca majoritatea dintre noi să resimtă simpatie faţă de partea pe care o crede mai slabă. În mod evident, această situaţie reprezintă un „amănunt” demn de a fi luat în considerare în economia oricărui litigiu de muncă…