Învățăminte din Revoluția română din 1989 pentru abordarea ‘operațiunii speciale’ rusești din Ucraina din 2022

1.    Este evident că Rusia a trimis trupe dincolo de frontierele sale de stat cu Ucraina în operațiuni de război. 

Au contat, desigur, și:

(a)  tehnologizarea ulterioară accelerată a armatei ucrainiene,

(b) experiența acumulată de aceasta în anii de conflict mai scăzut de atunci încoace,

(c) faptul că între timp au fost elaborate niște planuri mult mai atente pentru astfel de situații atât de către Ucraina, cât și de către Occident, precum și

(d) faptul că există, probabil, și unele forme de sprijin „subteran” pentru contracararea operațiunilor rusești din teren.

Este, deja, astfel, un cvasi-consens cu privire la faptul că Ucraina rezistă mai bine decât se anticipa, chiar dacă perioada de până acum nu permite încă să tragem concluzii cu totul tranșante pe subiect, având în vedere că vorbim de o țară mai mare ca suprafață decât România și Polonia, luate împreună, și cu o populație aproape cât cea a Spaniei.

Sper ca Ucraina să reziste în continuare. Timpul și lucrează rapid împotriva Rusiei. În orice caz, abordarea ucrainenilor, inclusiv la nivel de conducere, merită respect și apreciere.

4.    De asemenea, valurile succesive de sancțiuni economice și multitudinea de vești proaste pentru Rusia din numeroase direcții (SUA, UE, Japonia, Turcia etc), precum și presiunea mediatică și populară au deja, și ele, un efect puternic și în creștere.

Chiar dacă o bună parte din acestea au fost anticipate de Rusia, probabil că s-a sperat că va fi totul „sub control” până să se avanseze cu toate valurile respective.

În plus, una este să te pregătești să primești sancțiuni și alta e să le și încasezi efectiv la nivelul psihologic și economic al populației largi din Rusia, într-un context în care asaltul asupra Ucrainei însăși nu mai e deloc văzut la fel de legitim intern ca în 2014.

5.    Pe fundalul de mai sus, apar din ce în ce mai multe fisuri și în sprijinul popular rusesc, dar și al unor oficiali ruși.

6.    Plasarea de către Putin a forțelor nucleare rusești în stare de alertă maximă e un semn puternic că toate cele de mai sus – cumulate - fac ca lucrurile să meargă prost pentru Putin și situația să se tensioneze „acasă”.

7.    Aici, însă, ajung la partea în care experiența gestionării Revoluției române din 1989 ar împinge spre abordări ajustate față de ce se vede pentru moment.

8.    Cred, astfel, că trebuie analizată varianta adaptării strategiei în sensul de a se rezista tentației de a lansa nediferențiat cât mai multe lovituri către Rusia și a împinge spre detronarea lui Putin și trecerea Rusiei în tabăra democrației, mizându-se pe reglări de conturi interne.

9.    Subliniez că nu mă refer, desigur, la menajarea tocmai a agresorului în timp ce ucrainenii luptă pentru viața și viitorul lor. Dar pentru o eventuală înlăturare a lui Putin și oprirea cât mai rapidă a conflictului, trebuie avut în vedere că:

a.            Mentalitatea de tip autocratic privilegiază mai mult controlul decât banii.

b.            După mult timp de regim autoritar, populația largă/societatea civilă rămâne cu un rol foarte important, dar acesta nu trebuie supraapreciat politic, organizatoric și logistic într-o luptă pentru o schimbare de putere de profunzime;

c.             Motivul principal pentru care Nicolae Ceaușescu a fost abandonat în România de cercuri de putere foarte largi în decembrie 1989 a fost acela că Ceaușescu a ajuns să fie văzut ca periclitând viitorul lor și al țării, impunându-le totodată prea multe constrângeri de zi cu zi față de alternativă. 

d.            Și mai important, un motiv cheie pentru care Ion Iliescu a finalizat preluarea puterii după Revoluție (și nu, de exemplu, Ion Rațiu), a fost acela că dreapta politică de atunci a presat cu totul nerealist pentru situația României de atunci și parțial nerezonabil spre o lustrație foarte extinsă. Adică, la fel, a periclitat viitorul marii majorități a elitelor de facto, tot cu implicarea unor constrângeri mari de zi cu zi, doar că din alt unghi.

Aceasta în timp ce Iliescu a amnistiat infracțiunile ce atrăgeau pedepse de până la 3 ani (care acopereau și bătăile pe motive politice și ar fi permis investigarea unor cazuri cu mult mai mulți martori), a tărăgănat toate procesele rămase (legate de morții Revoluției) și a păstrat în mare parte formatul de angajare și acces anterior etc.  

Diferența respectivă de strategii (de la o extremă la alta) a și făcut ca fractura elitelor de facto românești din 1989 (despre care am vorbit cu o altă ocazie) să nu poată fi folosită cu adevărat în interesul general decât cu întârziere și gradual.

Putem, desigur, discuta dimensiunile morale diferite etc, dar nici la acel moment lucrurile nu erau de tipul alb-negru, iar atunci cand e vorba de interesul general, rezultatul concret trebuie, în orice caz, să conteze mult în strategii.

10.  Or, trebuie înțeles bine că un factor major la baza deciziilor lui Putin din 2014 încoace este teama unui întreg sistem, nu doar a lui, de măturare de la putere. Desigur, ca și la noi în 1989, destui de acolo asimilează asta cu o nenorocire pentru însăși țara.

E adevărat că o serie de inabilități politice și economice ale Vestului din perioada anterioară lui Putin au facilitat asocierea degringoladei rusești de atunci tocmai consecințelor dezorganizării „sistemului”, chiar dacă complexul cauzal a fost mult mai larg și legat în bună parte, de fapt, chiar de problemele sistemului respectiv.

În orice caz, virarea Ucrainei din 2014 spre Vest, „zgâlțâielile” repetate din Belarus din ultimii ani, fragilizarea Kazahstanului, tehnologizarea militară în creștere a Ucrainei, banii europeni contribuiți acolo pentru sprijinirea democrației și a creșterii prosperității, recenta lansare în SUA și UE a accelerării tranziției energetice cu mii de miliarde de dolari/euro, precum și lipsa unei aparente căi de mijloc etc. au alimentat teama că dacă se mai așteaptă mult se va pierde controlul curând în Rusia și țara se va prăbuși fără să mai poată negocia cu adevărat.

Adică, ultimii 8 ani nu au reflectat strategia unei aripi rusești cu totul minoritare, ci mai degrabă a unor segmente majoritare, iar abordarea nu a fost văzută în intern ca un capriciu politic populist, ci ca o chestiune cu adevărat importantă pentru Rusia.

11.  Trebuie înțeles la fel de bine că tot (prea) mulți din cei cu putere reală în Rusia actuală au fost deja angrenați în pregătirea și implementarea conflictului actual din Ucraina.

Aceasta înseamnă că dacă nu se decide politic/legislativ altfel (diferențiat), morții și răniții din Ucraina, precum și infrastructura distrusă acolo (și chiar și propriile pierderi) expun Rusia (și pe aceștia) potențial pe termen lung.

Adică, trecerea Rubiconului reprezentat de zonele ocupate majoritar de ruși care erau deja sub control separatist a echivalat nu doar pentru Putin, dar potențial pentru mulți din elitele de facto rusești, cu arderea „corăbiilor” pentru „întoarcere” (dintr-un alt episod din antichitate), dacă nu se oferă „corăbii” sau bărci suplimentare din altă parte.

12.  Simt multă empatie, de exemplu, la nivel personal pentru încercările Ucrainei de construire si a unui caz de genocid și a altor presiuni juridice, dar trebuie analizat atent ce se poate întâmpla mai departe.

Cu caracter mai general, o abordare de genul celei actuale (fără diferențieri care să ofere o ieșire rezonabilă unor segmente suficiente din elita de facto rusească) poate aduce și un colaps al regimului actual rusesc, dar prezintă și riscul să ducă drept „în zid” o lume întreagă.

Diferența principală dintre Slobodan Miloșevici și cercul lui de susținători și Vladimir Putin și al său e, totusi, de peste 6000 de focoase nucleare și o suprafață geografică de mai bine de 4 ori mai mare decât suprafața întregii Uniuni Europene.

13.  Cu alte cuvinte, abandonarea lui Putin de către un număr suficient de segmente de elită este foarte importantă, dar pentru ca aceasta să aibă șanse rezonabile să se întâmple, este probabil necesar ca:

a.            Un număr suficient de segmente din elitele de facto rusești să nu riște soarta juridică a lui Putin sau alte consecințe juridice semnificative după abandonarea sa (aceasta ar implica, de exemplu, clarificarea unui cerc restrâns și clar de responsabili și lipsa unei așteptări de tip retaliere juridică în rest);

b.            Un număr suficient de segmente din elitele de facto rusești să nu riște excluderea/marginalizarea economică, politică și socială după (inclusiv prin calificarea ca trădători în intern) - aceasta ar implica, de exemplu, lipsa unei lustrații largi/sau a unei schimbări profunde bruște de putere etc; 

c.             Plata unor despăgubiri de război Ucrainei să fie eșalonată și să fie sprijinită parțial de Occident într-un mod împachetat rezonabil politic.

d.            Potențial, Rusia să fie sprijinită în direcția unui „save-face”, inclusiv din punct de vedere economic și PR (chiar dacă tentația noastră este, desigur de a face exact opusul). Nu trebuie ignorat nici faptul că, în prezent, cu aproximativ 50% din exporturi constând în hidrocarburi, accelerarea tranziției energetice climatice în Occident ridică riscuri majore pe termen mediu pentru Rusia în lipsa implementării unei strategii economice suficiente alternative. Abordarea recentă a Rusiei în domeniul energiei nu poate fi ruptă de acest context chiar dacă e foarte frustrantă pentru noi toți cei din UE.

14.  Dacă Putin nu este abandonat de cercurile cheie de putere rusești, includerea sau neincluderea lui în aranjamente similare ar fi probabil de analizat și prin prisma celor de mai sus.

Desigur, nu e deloc simplu practic (mai ales după cele întâmplate în ultimele săptămâni). Și nici pe departe la îndemână emoțional.

De asemenea, nu se poate exclude nici un succes de proportii cu strategia asa cum se vede ea în prezent – adică rezultatul să fie maxim, cu retragerea din Ucraina, debarcarea relativ curând a lui Putin, democratizarea largă a Rusiei și descurajarea pe termen lung a vreunei acțiuni similare din partea Chinei în Taiwan (descurajarea repectivă fiind, cred, o miză majoră a abordării SUA cu privire la Ucraina).

Din învățămintele Revoluției române, cred, totuși, că nu trebuie ignorate:

(a)  nici motivațiile reale principale ale actorilor și rezonanța lor în cercurile de putere,

(b)  nici tipurile de decizii care se pot naște în mintea unor oameni cu spatele la zid (sau care se cred cu spatele la zid), și

(c)   nici mecanismele naturale de dinamică instituțională, de grup și psihologică în sisteme autocratice și autoritare.

Aceasta cu atât mai mult în privința unei țări cu posibilități militare nucleare vaste și cu segmente largi de elite potențial puternic expuse în caz de schimbare majoră de putere.

Până la urmă, Iliescu a fost asistat în 1989 de „maeștri” în materie și ar fi util de folosit tacticile respective și invers, în beneficiul general.

O strategie care să ofere cât mai multe opțiuni de închidere rezonabilă a conflictului pare, astfel, atât mai prudentă, cât si cu șanse mai mari de maximizare a rezultatelor cu adevărat fezabile.

O strategie de tipul totul sau nimic poate să aducă totul, dar nici alternativa nu trebuie exclusă.

******