The Guardian: Cum conduc lumea agenţiile de rating

Ratingul de credit al Marii Britanii a primit o lovitură în această săptămână atunci când Moody's a evaluat o "perspectivă negativă" a economiei britanice. Dar cine sunt aceste agenţii misterioase care-şi iau asupra lor evaluarea a orice, de la ţări la corporaţii, şi cât de multă putere au ele cu adevărat, se întreabă The Guardian în ediţia de miercuri.

Fitch, Standard&Poor's (S&P) şi Moody's sunt cele trei mari agenţii de rating. Sună ca un trio de companii de haine pentru liceeni, dar de fapt sunt unii dintre cei mai puternici protagonişti din lumea finanţelor. Concret, evaluează "bonitatea'' companiilor şi monedelor. În acest proces, este de sperat să le dea investitorilor o idee privind care investiţii sunt cel mai sigur de făcut.

AAA este cel mai mare rating acordat de Moody's. Apoi vine AA1 şi scara se duce în jos până la C. Orice aflat la sau sub BBB este cunoscut sub numele de "junk" /gunoi/. De asemenea, cu cât perspectivele acordate de ele sunt mai reduse, cu atât cred mai mult agenţiile de creditare că un guvern este în incapacitate de plată a datoriilor sale şi cu atât este mai puţin probabil ca creditorii să dorească să-i împrumute bani. Creditorii care rămân vor fi mai nervoşi cu privire la perspectivele de a obţine banii înapoi - şi astfel vor percepe rate mai ridicate ale dobânzii. Cu cât sunt mai mari ratele dobânzilor, cu atât sunt mai abrupte rambursările datoriei guvernului şi cu atât este mai probabil de a intra în incapacitate de plată. Este un ciclu escherian /posibil numai pe hârtie, n.red/ şi unul în care agenţiile de rating joacă un rol mult prea puternic.

"Nu sunt fan al teoriilor conspiraţiei'', a declarat Rainer Bruederle, fost ministru german al economiei, după ce S&P, a ameninţat să reducă ratingul a 15 state membre ale UE în decembrie. ''Dar uneori este greu să respingi impresia că unele agenţii de rating americane şi manageri de fonduri acţionează împotriva zonei euro", a precizat el. Europenii nu sunt singurii furioşi. "S&P a arătat o uluitoare lipsă de cunoştinte despre matematica fiscală de bază a SUA", a declarat ministrul american de finanţe, Timothy Geithner, după ce S&P a retrogradat ratingul de credit AAA al SUA în luna august.

Poate că mai multe persoane ar avea încredere în agenţii dacă acestea nu ar fi ajuns să greşească atât de mult în ultima vreme. În 2009, Moody's a emis un raport intitulat "Temerile investitorilor cu privire la proasta amplasare a lichidităţii guvernului grec". În termen de şase luni, ţara era în căutarea unui plan de salvare. Între timp, echipa S&P privind datoriile suverane a calculat greşit datoria SUA de 2 trilioane de dolari atunci când a retrogradat ratingul de credit al Americii. Nu este de mirare că presa l-a numit pe şeful de atunci al echipei "cel mai puternic om din lume despre care nu aţi auzit niciodată".

În ceea ce priveşte deciziile recente, puţini cred că agenţiile greşesc, dar unii cred că ele greşesc pentru că vorbesc cu voce tare. Prin evidenţierea gravităţii situaţiei, miniştrii de finanţe susţin că agenţiile înrăutăţesc lucrurile, din cauza efectului de răcire pe care-l au retrogradările lor asupra investiţiilor. "Agenţiile de rating au alimentat criza din 2008 - a tunat Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, în decembrie - şi ne putem pune întrebarea dacă nu nu fac acelaşi lucru în criza actuală". Opinia lui Noyer evidenţiază poziţia paradoxală în care au ajuns agenţiile de rating. Astăzi, se spune că ar fi prea rapide în a retrograda obligaţiunile guvernamentale.

Cu cinci ani în urmă, dimpotrivă, au fost prea lente pentru a declasa datoriile toxice care au provocat criza financiară. "În timpul crizei creditelor ipotecare sub-prime - spune Larry Elliott, editorialist economic la The Guardian - agenţiile de rating au fost foarte, foarte laxe". O parte a problemei este că agenţiile de rating sunt finanţate de companiile pe care le evaluează. Dac vrei să fii evaluat trebuie să plăteşti o agenţie cu o sumă între 1.500 şi 2.500.000 dolari pentru acest privilegiu, în funcţie de mărimea companiei. Teoretic, acest lucru creează un conflict de interese, deoarece acordă agenţiei un stimulent de a oferi companiilor ratingul pe care îl doresc.

"Ne bazăm pe declaraţiile de audit", a declarat un analist antropologului Alexandra Ouroussoff, care a petrecut şase ani intervievând persoane implicate în agenţii de rating. Concluzia a fost clară: agenţiile sunt la fel de eficiente pe cât sunt clienţii lor de sinceri. Există şi reversul medaliei. Pe de o parte, se spune că agenţiile nu procedează suficient de robust cu companiile care le plătesc. Pe de altă parte, se spune că sunt prea agresive cu companiile care nu o fac.

În 1998, Moody a scris unui gigant german din asigurări, Hannover Re, potrivit unei cercetări a lui Alec Klein de la Washington Post. Deşi Hannover nu era un client al lui Moody's, agenţia a declarat că a decis totuşi să îl evalueze gratuit. În mod ameninţător, agenţia a sperat ca, pe viitor, Hannover să fie interesată în a plăti. "Trebuie să acţionăm", a declarat preşedintele lui Hannover, Wilhelm Zeller. Din păcate, Hannover nu a acţionat destul de repede. Moody's a început să evalueze statutul datoriei, dar compania de asigurări apelase deja la serviciile S&P şi AM Best (o agenţie mai mică). În 2003, Moody's declasase datoria companiei la statutul de junk şi datorită respectului faţă de evaluările Moody's, acţionarii au intrat în panică, şi-au vândut acţiunile, iar Hannover Re a pierdut 175 milioane de dolari într-o singură după-amiază. Moody's a refuzat să comenteze pentru Washington Post acest lucru. Este un exemplu care evidenţiază puterea celor ''Trei Mari'', care evaluează colectiv aproximativ 95% din datorie.

"Au construit o astfel de franciză - a declarat Zeller ziarului - încât este dificil, dacă nu imposibil, să faci ceva împotriva ei." Există peste 150 de agenţii de rating în întreaga lume, dar pentru a avea credibilitate companiile au nevoie ca cel puţin una dintre cele trei mari să fie de partea ei, preferabil toate trei. Primele două controlează fiecare aproximativ 40% din piaţă. Fitch are circa 15% şi este de obicei angajată atunci când S&P şi Moody's nu sunt de acord în mod semnificativ cu privire la solvabilitatea unei datorii. Acest lucru se întâmplă deoarece, în general, S&P măsoară cât de pasibil este un debitor de default, în timp ce Moody's evaluează cât timp este probabil să dureze default-ul.

Toate cele trei îşi au încă sediul în America, dar au birouri în sute de ţări, datorită tacticii expansioniste rapide pe care Hannover Re a experimentat-o pe propria piele. Pentru ţări precum Marea Britanie, SUA şi Franţa, ameninţarea unei retrogradări nu este la fel de serioasă pe cât este pentru alte ţări europene, dar în multe alte domenii ale sistemului financiar, agenţiile de rating au încă o putere extraordinară şi mulţi cred că aceasta ar trebui reglementată mai mult.

"Soluţia evidentă ar fi să se ia acest serviciu public în mâini publice", susţine editorialistul Aditya Chakrabortty de la The Guardian. "Să existe o agenţie de rating condusă de ONU, finanţată de contribuţiile cumulate de la creditori şi debitori. Să facem din afacerea de rating o utilitate, mai degrabă decât un semi-cartel care intimidează politicienii aleşi şi adună profituri în exces. Este timpul să se anihileze această agresiune".

Alţii sunt mai pesimişti cu privire la efectul pe care l-ar avea reglementarea. Ouroussoff, care este autoarea cărţii ''Wall Street at War'', crede că problema mai importantă este acurateţea tehnicilor de modelare a riscului. Cu alte cuvinte, problema ridicată de agenţiile de rating nu constă atât de mult în pretinsa malpraxis, ci în imposibilitatea credibilităţii absolute a ratingului. Este o problemă care derivă din diferenţa dintre cuantificarea riscurilor şi estimarea incertitudinii. Agenţiile de rating nu sunt rele în a face cuantificarea dar sunt rele în a prezice imprevizibilul.