România reală este, de fapt, foarte rurală

Mai importante de­cât consideraţiile de­spre alte ţări ex-co­­muniste membre UE sunt însă calculele pri­vind nivelul autoconsumului. În prima parte a anilor 2000, acesta contribuia, alături de economia subterană, cam la o treime din creşterea PIB. Totuşi ro­mânii nu se hrănesc cu „fe­lii” de PIB, ci cu pâine, carne, lapte, ouă. Cât din aceste produse sunt achiziţionate de pe piaţă şi cât provin din propria producţie? Deducând cumpă­ră­rile de produse alimentare de bază din totalul consumului, re­zultă - conform datelor INS - că autoconsumul a reprezentat în ultimul trimestru al anului tre­cut următoarele procentaje din totalul produselor consumate de gospodăriile rurale: pâi­ne - 16,6%, mălai - 78,8%, făi­nă - 22,3%, carne - 43,5%, lapte - 49,6%, brânzeturi - 53,7%, ouă - 73,6%, fructe - 35%, legume - 32,3%, băuturi alcoolice - 69,9%. 

Orăşeni cu porcul pe balcon şi alambicul în boxă
Comisarul european pentru agricultură Dacian Cioloş con­turează profilul agriculto­ru­lui român în 2020 ca fiind angrenat în diverse activităţi la oraş, în paralel cu desfăşurarea activităţii agricole, realizată cu ajutorul unor utilaje moderne în cadrul unei cooperative. Dar, în situaţia în care circa jumă­tate din produsele de bază sunt realizate în gospodăriile ţără­neşti, şi nu cumpărate de pe piaţă, previziunea pare opti­mis­tă chiar şi peste un deceniu. De ce? Pentru că în prezent, paradoxal, autoconsumul este mare şi la oraş. Astfel, 6% din cantitatea de pâine consumată, 41,8% din cea de mălai, o ze­ci­me din cea de carne şi lapte,  14-16% din cea de fructe şi le­gume, 20% din cea de ouă şi pes­te o treime din băuturile alcoolice consumate sunt produse în propria gospodărie urbană.
Ce să înţelegem din asta, că oamenii cresc găini în balcoa­ne, porci în boxa de la subsol, vaci de lapte în garaje, acolo unde au şi un alambic de ţuică? Nu, nicidecum. Aţi traversat vreo­dată cu maşina comune mai răsărite şi la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceţi prin­tr-un oraş? Ei bine, din 320 de oraşe câte are Româ­nia, mai bine de 50 sunt acele comune ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exerciţiu de mare curaj având în vedere scăderea populaţiei Ro­mâniei, asociată cu migraţia externă şi cu migraţia internă dinspre a­şe­zările mai mari spre cele mai mici.

Comune făcute oraşe la apelul bocancilor
Pentru ca o comună să as­pire la rangul de oraş trebuie să aibă cel puţin 5.000 de locui­tori, să îndeplinească o serie de condiţii privind infrastructura, şcolile şi alte spaţii edilitare, mer­gând până la obligativita­tea ca minimum trei sferturi din populaţie să nu fie angre­nată în agricultură. Din nefericire însă, multe dintre comu­nele ridicate la rangul de oraş atât în perioada comunistă, cât mai ales în cea postcomunistă nu îndeplinesc aceste condiţii. Astfel se ajunge ca aproximativ 20% din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu fie procurate din comerţ, ci să fie produse în gospodărie. În vreme ce în regiu­nea Bucureşti-Ilfov, unde ni­meni nu-i poate contesta Capi­talei statutul de oraş, doar 6% din produsele agroalimentare şi băuturile alcoolice sunt reali­zate în propria gospodărie.
Ca să rezumăm, perspectiva comisarului european Cio­loş este deosebit de ambiţioasă chiar şi peste un deceniu, pentru că România s-ar putea să fie de fapt mult mai rurală decât dau statisticile oficiale. Practic, prin declararea acelor comune oraşe s-a reuşit să se păstreze raportul oraş-sat la 55%-45% ca în prima parte a anilor ’90, în ciuda sporului natural negativ şi a migraţiei inverse de la oraş la sat.
Ca să exemplificăm, mine­rii care s-au întors din orăşelele bazinului Petroşani au observat cu stupoare că localitatea lor rurală din Moldova s-a tran-sformat în oraş la puţin timp după întoarcerea lor, însă mi­cile localităţi urbane de unde au plecat n-au redevenit comu­ne. Totuşi, nici aceste artificii nu sunt în măsură să oprească statisticile să releve că sunt regiuni întregi unde populaţia rurală e majoritară. Este vorba de Moldova - Regiunea Nord-Est (judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui), Muntenia - Regiunea Sud (jude­ţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman) şi Oltenia - Regiu­nea Sud-Est (Dolj, Gorj, Mehe­dinţi, Olt, Vâlcea), zone care conduc de altfel şi la numărul de exploataţii agricole, cele mai multe de subzistenţă. 

Litigiile de proprietate făråmiţează terenurile agricole
Chestiunea proprietăţii, so­­lu­ţionată prin retrocedare, a fost bifată de autorităţi ca un mare succes. Dar de ce sunt pli­ne tribunalele de oameni ca­re reclamă retrocedarea ero­n­ată a pământurilor? De ce pes­te o trei­me din suprafaţa a­gri­colă nu este intabulată?! Re­zultă că problema proprietăţii s-a rezolvat doar în discursu­rile oamenilor politici. Tere­nu­rile tot nu pot fi tranzac­ţio­nate. Din acest motiv, circa 90% din exploata­ţii­le agricole au sub 5 hectare.
Şi ca să n-apară cumva vreun dubiu, muncii cu sapa şi plugul tras de cal i se mai  spu­ne şi agricultură de subzisten­ţă. Ea poate fi văzută pe Dis­co­very, în reportaje din ţările lu­mii a treia, dar şi pe viu, în sa­tele româneşti. Producţia să­ră­căcioasă rezultată din acest tip de muncă este destinată în cea mai mare parte autoconsu­mu­lui, nu comercializării. Nu exis­tă suficiente ferme moder­ne şi nu e împământenit statutul de lucrător agricol. Oamenii n-au legătură cu noţiuni ca salariu, plan de afaceri şi nicio şansă de profit.
Majorarea PIB-ului în agricultură nu se măsoară, de fapt, în bani, cum arată statistica, ci printr-un porc în plus, şapte găini în loc de cinci ori un viţel fătat de o vacă slabă. Ţăranii nu manifestă nicio preocupare pen­tru utilităţi - apă curentă, canalizare -, ca în ţările civili­zate, nu sunt nici interesaţi şi nici interesanţi pentru in­ter­me­dierea financiară şi în impo­sibilitatea de a investi în edu­caţia copiilor. Ei alcătuiesc o jumătate de ţară condam­na­tă. Şi, nu în ultimul rând, în lip­sa unui sistem viabil, nu pot fo­losi eficient fondurile de la Uniu­nea Europeană.

Agricultură la limita subzistenţei
Una peste alta, cât mai exis­tă dispute legate de proprietate, cât nu sunt constituite toate elementele care să permită fluxul pământurilor, e greu să existe pieţe. Iar piaţa funciară, care ar trebui să permită recunoaş­te­rea adevăratei valori a activului-pământ, reprezintă numai in­trarea în sistem. Pe partea cea­laltă, la ieşire, mărfurile re­zultate trebuie şi vândute. Cine se ocupă de asta? Bursele de mărfuri. La un capăt e piaţa fun­ciară, la celălalt sunt bursele agricole. 
Din păcate, România nu are, în momentul de faţă, nici pia­ţă funciară şi nici burse agricole. Fără aceste elemente, lan­ţul nu merită să se numeas­că piaţă nici la început, nici în partea sa finală. Ţăranii noştri se apropie de economia de pia­ţă tot în ritmul carului cu boi, în timp ce fermierii din alte ţări îi depăşesc cu tractoare ca­re nici măcar fum nu mai scot. În agricultură nu există companii şi angajaţi, reţelele de distribuţie sunt subţiri, mărfurile realizate în condiţii de productivitate scăzută sunt scumpe şi uşor de înlocuit cu produse mai ieftine şi de calitate superioară din import. Fără a exista suficiente firme şi muncitori, o jumătate de ţară face troc, fiindcă n-are bani.

În loc de management economic, inginerie socială
Nu putem încheia fără a reaminti păcatul originar. Fri­ca politicienilor români de im­popu­laritatea şomajului e o pie­­să în trei acte. În primul s-au deghizat şomerii în pen­sio­nari, până s-a ajuns ca o trei­me din populaţie să beneficie­ze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime com­pletă în muncă şi vârstă corespun­ză­toare.
Actul doi a constat într-o mi­graţie de la oraş la sat. După in­dustrializarea forţată din peri­oada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraş, a urmat un deceniu de mi­graţie inversă, alimentată de cohorte de şomeri, de pensio­naţi prematur şi de sărăciţi-de-tranziţie care s-au agăţat de a­gri­cultură ca ultimă resursă de subzistenţă. Iar dacă acea contribuţie a  agriculturii a scăzut de la 19% pe la jumătatea anilor ’90 la 6,3%, înseamnă că pămâ­n­tul n-a câştigat de pe urma faptului că s-au înmulţit cei care-l cultivă. Produce tot atât, dar pentru mai multe guri...
În fine, în actul trei al miş­cării scenice a apărut în rolul principal migraţia externă. Bi­lanţul dă „cel mai mic număr de şomeri raportat la mia de lo­cuitori din Uniunea E­uropea-nă”, după cum observa premie­rul Emil Boc. Bilanţul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic este, cu siguranţă, dezastruos. Structura eco­nomiei din anii 2000 e prea puţin diferită de cea din anii ’90. Ca să se fi schimbat, era ne­voie de manageri. Trebuia să ne „vindem ţara“. Să eliminăm privilegiile de grup. Nu s-a fă­cut aşa ceva, ci s-a optat (politic) pentru restructurarea popu­laţiei în locul economiei.

Grånarul Europei, dar numai pånă la reforma agrară din 1921
N u e un mit, România a fost grânarul Eu­ro­pei, dar numai până la reforma agra­ră din 1921. Gh.M. Dobrovici menţio­nea­ză, în cartea sa „Istoricul Desvol­tării Eco­nomice şi Financiare a României - 1823-1933”, că „produc­ţia calitativă şi cantitativă nu mai este aceea de sub marea proprietate, desface­rea produselor agricole şi în special a grâului nu mai este aurul dinainte de război”.
Potrivit lui Gheorghe Cipăianu, în 1907, în Ve­chiul Regat, 5.385 de mari proprietari de­ţi­neau 47,7% din suprafaţa cultivată a ţării şi 929.939 de mici proprietari, care aveau între 0,5 şi un hectar, 41,5% din întinderea cultiva­bilă. În Basarabia, 4.480 de mari proprietari posedau 44,1% din totalul suprafeţei cultivate, în Tran­silvania 4.601 de mari proprietari - 53,92%, iar în Bucovina, marea proprietate de­ţinea 22,11% din totalul terenului arabil. În Regatul României de după 1918, marea proprietate cuprindea - îna­inte de reforma agrară - 8,1 milioane de hectare (40,23%), iar cea mică 12,03 milioane (59,77%). După promulgarea le­gii reformei agrare, pe 17 iulie 1921, au fost ex­propriate 6 milioane de hec­tare, în principal de la marii moşieri şi îm­pro­prietăriţi, mai ales cei care au luptat în Pri­mul Război Mondial.
Gh.M. Dobrovici susţine că faptul că trei mi­lioane de cultivatori - adică 80% din total - au devenit proprietari pe suprafeţe de până la cinci hectare „explică multe din lacunele re­formei agrare, ale cărei scopuri sociale au fă­cut să se ne­glijeze cu totul raţiunile economi­ce, ceeace lasă impresiunea că s’a făcut o îm­proprietărire de ordin sentimental, iar nu de ordin pur econo­mic”. După reforma agrară, pro­prietăţile de pes­te 100 de hectare s-au re­dus de la 8 milioane de hectare la 2,1.

Renta împroprietăririi 5% din 1922
Pentru îndeplinirea „actului social”, statul s-a obligat să achite proprietarilor expropriaţi valoarea terenurilor cu preţul stabilit de ins­tan­ţele judecătoreşti, prin intermediul unor titluri de credit. Proprietarii particulari expropriaţi au primit titluri la Renta amortibilă 5% din 1922, scadentă în 50 de ani. Mănăstirile, şcolile şi alte instituţii au beneficiat de titluri la Renta perpetuă 1922. 
Din păcate însă, pe 1 mai 1947, guvernul Petru Groza a trecut prin Parlament o lege prin care se chemau la plată în termen de două luni cele mai multe obligaţiuni suverane, printre ca­re şi Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922, renta amortibilă. Iar cei care au avut proasta inspiraţie să se ducă să-şi ridice banii au căzut victime stabilizării monetare din august 1947, când s-a atribuit o cantitate redusă de lei noi, în schimbul leilor vechi.
Dar nici cei care n-au reacţionat la primul apel al guvernului prosovietic n-au fost mai no­ro­coşi. Pe 7 iulie 1948 s-a emis un nou act nor­ma­tiv prin care se spunea că urmează să fie răs­cumpărate nu doar rentele amortibile din 1922, ci şi cele perpetue, în termen de maximum un an de la emiterea legii, după care „titlurile ne­pre­zentate la plată înlăuntrul acestui termen se prescriu, iar sumele corespunzătoare vor fi fă­cute venit la Tezaur”. Cei care au decis să-şi re­cupereze sumele în urma „ultimatului” din 1948 au rămas tot fluierând a pagubă, pentru că a ve­nit cea de-a doua stabilizare monetară, din 1952.
Ca să conchidem, Împrumutul Împroprie­tăririi 5% din 1922 - renta amortibilă avea scadenţă după jumătate de secol, la începutul ani­lor ’70. Dar guvernele instalate de Moscova i-au de­posedat abuziv pe foştii moşieri ori pe ur­ma­şii lor de resursele pe care trebuiau să le pri­mească la jumătatea perioadei până la scadenţă, aceştia rămânând practic şi fără bani, şi fără proprietăţi. În plus, mulţi dintre ei au înfundat puşcăriile comuniste pentru vina de a fi „elemente burghezo-moşiereşti”, deşi după reforma agrară din 1921, cea mai radicală din regiune după Primul Război Mondial, România s-a transformat dintr-o ţară de latifundiari într-una de mici proprietari.

Tranzacţii de 4 miliarde de lei la Bursa de Mărfuri Bucureşti
La 1839, negustorii şi-au dat seama că au nevoie de burse, la Bucureşti şi Brăila, precizează Nicolae Iorga în „Istoria comerţului“ (1937). În 1865 apare primul proiect de lege pentru instituirea burselor de comerţ la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila. „Legea burselor de comerţ“ din 1904 a redefinit instituţia bursieră, iar „Legea Madgearu“, din 1929, a admis operaţiunile la termen - certificatele futures. Secţiunile Bursei de Mărfuri de la Bucureşti erau „ce­reale şi derivate”, „petrol şi deri­va­te”, „forestieră şi diverse”. În anul 1937, contractele cu grâu au totalizat 538 de milioane de lei, cele cu porumb şi secară - peste 200 de milioane fiecare, făina şi alte de­rivate au generat tranzacţii de 700 de milioane, iar petrolul, lemnele şi alte mărfuri - 2,08 miliarde. În 1937, opera­ţiu­nile Bursei de Mărfuri din Bucu­reşti au însumat 4,02 miliarde de lei. Într-un anunţ publicat pe 16 august 1937 se spunea: „Agri­cultorii, ex­por­tatorii şi comercian­ţii de cereale pot încheia tran­­zacţiuni de cereale în fiecare zi de lucru dela orele 12 până la 1 1/2 p.m. în noul local al Bursei de măr­furi, situat în strada G.G. Asan, colţ cu strada Ioan Ghica”.