Curtea Constituţională a decis: Prelungirea automată a sechestrului ANAF până la finalul cercetării penale, neconstituţională

Prelungirea automată a sechestrului dispus de organul fiscal, precum ANAF, până la data finalizării cercetării penale sau a procesului în instanţă este neconstituţională, potrivit CCR. Judecătorii spun că este neconstituţional ca o măsură administrativă să se întrepătrundă cu una penală.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează articolul 213, alineatul (8) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului 30/2017:

"În situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. După comunicarea soluţiei date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătoreşti, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus”.

Motivarea apărării firmei Miadi S.R.L a criticat prevederile legale şi a arătat ca fiind nelegală prelungirea automată fără că eventualele măsurii asiguratorii să fie dispuse, separat, de procuror.

„În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată, în esentă, că prevederile legale criticate sunt neclare, lipsite de previzibilitate şi lasă loc arbitrariului organelor fiscale. Acestea permit organului fiscal să nu mai dispună ridicarea măsurii asiguratorii dacă a formulat sesizare penală, insă, fără a face vreo referire la menţinerea în continuare a obligativitătii organului fiscal de a emite titlul de creantă. Or, în lipsă titlului de creantă-act administrativ împotrivă căruia dispoziţiile legale permit contribuabilului să urmeze calea administrativă de contestare şi, ulterior, de sesizare a instanţei de judecată-contribuabilul nu are deschisă calea legală de a accede la justiţie.”

Judecătorii Curţii au constatat că există "o nepermisă confuzie" între procedura administrativ-fiscală şi cea penală.

"Curtea constată că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală şi cea penală, fiecare dintre acestea având, însă, o reglementare bine determinată. Această interferenţă între cele două proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale şi menţinerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecinţa excluderii analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanţa judecătorească în funcţie de datele cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă valenţele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile procesuale, cum sunt şi cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare", conform motivării CCR.

Curtea mai arată că legiuitorul nu are competenţa, în timpul procesului penal, "să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale".

"Curtea observă că, în situaţia dată, organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă ca un organ de constatare în sensul art.61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală, conform art.61 alin.(5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa actului procesual corespunzător emis de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de constatare în cadrul unei proceduri premergătorare începerii procesului penal subzistă, pe tot parcursul acestuia, înseamnă că s-ar recunoaşte competenţa organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfăşurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competenţa ca, în cursul procesului penal, să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale", conform deciziei CCR.

Judecătorii transmit că legiuitorul poate stabili ca luarea măsurilor asigurătorii să fie obligatorie pentru anumite categorii de infracţiuni, însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, şi nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menţinerea valabilităţii lor pe parcursul procesului penal.

"Totodată, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condiţiile sesizării organelor de urmărire penală, aşadar în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să îşi menţină de jure valabilitatea pe un interval temporal scurt şi tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu măsuri asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei", conform sursei citate.

CCR susţine că legiuitorul trebuie să identifice "mecanismele procedurale adecvate prin care să fie respectate exigenţele statului de drept care impun adoptarea unui cadru legislativ integrat de natură să permită aplicarea efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi iluzorii".

Judecătorii Curţii au admis, în unanimitate, excepţia de neconstituţionalitate imputată de firma bucureşteană.