Cel mai mare risc pentru macro-economie nu este recesiunea iminentă, ci prăbușirea monedei euro și a Uniunii Europene

La zece ani de la criza financiară, Uniunea Europeană demonstrează că a învățat foarte puțin despre cum să acționezi împreună și să iei măsuri paneuropene de combatere a crizei și de susținere a economiei.

Negocierile lungi dintre marile economii din sud versus cele din nord, cu Banca Centrală Europeană (BCE) prinsă la mijloc într-o poziție incomodă, nu numai că nu contribuie la sustenabilitatea economiei europene per ansamblu, ci alimentează, exact ca în criza precedentă, apetitul speculativ al piețelor pentru datoriile publice ale economiilor care reprezintă verigile slabe ale Uniunii. Totuși, de data aceasta, UE nu este chemată să salveze o economie mică, precum cea a Greciei, ci pe cea de a treia și respectiv a patra dintre cele mai mari economii ale sale, Italia și Spania, care reprezintă aproximativ 3,5 trilioane de euro din PIB-ul său.

Cum blocajul cauzat de pandemie pare să fie abia la mijlocul primului val, experții se străduiesc să-i înțeleagă impactul economic și durata, în timp ce FMI estimează că efectele asupra economiei vor fi comparabile cu cele ale Celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda recentei crize financiare din UE, care a dus la o criză politică și existențială, în care scenariul predominant era Grexit-ul, iar rezultatul neașteptat s-a dovedit a fi Brexit-ul, statele membre au recurs din nou la strategii naționale de management al crizei și de redresare economică, iar instituțiile europene încearcă în zadar să-și demonstreze existența.

Statele membre nordice resping ideea euro-obligațiunilor - care ar presupune un mecanism de mutualizare a datoriei prin punerea împreună a datoriilor naționale și emiterea în comun a unor obligațiuni - și au refuzat propunerea BCE de a înființa o bancă de active toxice la nivelul Uniunii Europene, care să gestioneze un al doilea val de credite neperformante. În timpul crizei financiare din ultima decadă, un mesaj similar din partea UE a generat scânteia care a împins piețele de capital să facă speculații privind datoria publică a țărilor cu economii mai vulnerabile și a creat în sudul Europei o criză financiară extinsă, care s-a transformat într-o amenințare a înseși existenței monedei unice europene și chiar a fundației Uniunii Europene. Rezultatul a fost planul de salvare a Greciei, în urma căruia PIB-ul țării a scăzut cu 30%, situație comparabilă doar cu economiile falimentare precum cea a Libiei și a Siriei, iar datoria statului a ajuns la aproape 200% din PIB, nivel care, după cum s-a văzut, nu era nici viabil, nici gestionabil.

Dar ce este diferit de această dată?

În primul rând, Italia și Spania au văzut cum a eșuat planul de salvare a Greciei, sub coordonarea Mecanismului de Stabilitate Europeană (MSE) și a FMI, care s-a bazat doar pe politici de austeritate. Italia a declarat de mai multe ori că nu va apela la un plan de salvare gestionat de MSE, de teama condițiilor impuse de Troika, similare cu cele impuse Greciei. De data aceasta, Italia și Spania sunt prea mari ca să eșueze și ca să fie „disciplinate” printr-un plan de salvare forțat.

În al doilea rând, aceasta nu este doar o criză financiară, ci este rezultatul unei crize de sănătate și umanitare. Lipsa solidarității din partea statelor membre a alimentat un puternic sentiment anti-UE în țările cel mai puternic lovite. În Italia, sentimentul anti-UE a crescut de la 26% în noiembrie la 49% în martie.
În al treilea rând, această nouă criză vine la scurt timp după Brexit și în contextul unei instabilități politice pe fondul creșterii populismului în Italia, în Franța și în țările din estul Europei și nu pare să genereze solidaritate în rândul statelor membre, ci dimpotrivă. De data aceasta, UE este deja prea fragilă pentru a rezista în fața unui naționalism în creștere.

În al patrulea rând, BCE și-a folosit deja cea mai mare parte din muniție, reducând dobânzile la cele mai mici niveluri și injectând bani în piață la niveluri record. Rezerva sa de fonduri nu este impresionantă, așadar piețele nu par să simtă efectele intervenției sale. Declarații precum „BCE va face orice e nevoie” nu mai au același rezultat ca acum zece ani.

De data aceasta, o dezintegrare controlată a UE sau transformarea sa într-un simplu acord comercial și abandonarea monedei unice devin un scenariu realist, nu doar un instrument speculativ pentru piață. Probabilitatea acestui scenariu este imposibil de determinat, dar, după Brexit și războiul comercial SUA-China, cine mai poate spune ce este probabil?

Acest material reprezintă opinia autorului, și nu poziția Deloitte România