Inflația la control | Instanța confirmă: Fiscul datorează și actualizarea cu inflația, nu doar dobânda fiscală. Soluție obținută de Băncilă, Diaconu și Asociații, cu o echipă coordonată de Emanuel Băncilă (Partener)

Soluția favorabilă definitivă obținută de Băncilă, Diaconu și Asociații readuce în prim-plan un principiu esențial, dar adesea tratat formal în litigiile fiscale: prejudiciul suferit de contribuabil trebuie reparat integral. Atunci când ANAF impune nelegal o creanță fiscală sau întârzie restituirea unei creanțe fiscale certe, simpla restituire a sumei principale nu este suficientă. Iar într-un mediu economic marcat de inflație, dobânda fiscală nu mai acoperă pierderea economică reală.Jurisprudența recentă subliniază explicit că actualizarea cu rata inflației are o natură juridică și economică distinctă, aceea de a conserva valoarea reală a creanței. 
 
Instanța a confirmat, în esență, că prejudiciul nu poate fi redus artificial la dobânda fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscală. Actualizarea cu rata inflației urmărește repunerea contribuabilului în situația patrimonială anterioară, adică în poziția în care s-ar fi aflat dacă actul fiscal nelegal nu ar fi fost emis sau dacă suma datorată de fisc ar fi fost restituită în termenul legal. Tocmai aici se află miza practică a litigiilor fiscale moderne: nu doar anularea unei obligații nelegale, ci recuperarea integrală a pierderii produse de timp, blocaj și deprecierea monetară. 

Contextul numeric explică de ce această discuție nu mai este una teoretică. În prezent, dobânda fiscală este de 7,3% pe an. În același timp, rata oficială a inflației în România a depășit 10% în 2023 și va atinge același procent și în 2025. În asemenea condiții, simpla acordare a dobânzii fiscale poate însemna, în fapt, o compensare incompletă. Cu alte cuvinte, contribuabilul câștigă formal litigiul, dar nu își recuperează integral pierderea economică. 

Această evoluție nu apare din senin. Jurisprudența CJUE, inclusiv în cauzele Enel Maritsa și Rafinăria Steaua Română, a consolidat dreptul contribuabililor de a primi dobânzi, atunci când rambursările de TVA sunt făcute cu întârziere, influențând în mod direct arhitectura regimului intern de accesorii fiscale prin obligarea legiuitorului de a transpune acest drept în Codul de procedură fiscală. Cu toate acestea, având în vedere nivelul mare al dobânzilor acordate în favoarea contribuabililor, în anul 2015 Codul de Procedură Fiscală a fost modificat segregând în mod artificial cuantumul accesoriilor în două categorii – dobânzi 7,3% și o penalitate (care se aplică doar în favoarea fiscului de 29,2% pe an). 

În acest fel, atunci când fiscul impune sume suplimentare, va putea să perceapă un nivel al accesoriilor de 36,5% pe an, dar, când va trebui să acorde accesorii contribuabilului, va plăti doar o dobândă de 7,3% pe an. În mod evident, nu se poate vorbi de principiul egalității de arme între stat și contribuabil. Dar disputa reală nu s-a încheiat odată cu recunoașterea dobânzii: în dosarele care se întind pe ani, problema esențială devine dacă suma restituită mai păstrează sau nu valoarea economică avută la momentul la care trebuia plătită. 

Mai mult decât atât, pentru o perioadă lungă de timp, instanțele de judecată au fost refractare în a acorda alte daune decât dobânda legală, atunci când au anulat acte administrativ fiscale sau au constatat culpa fiscului în restituirea de creanțe fiscale. Dar în acea perioadă, dobânda de 7,3% era una pozitivă cu mult peste rata inflației, ceea ce nu mai corespunde situației actuale.

De aici și tensiunea structurală a regimului actual care defavorizeaza contribuabilul. Atunci când contribuabilul datorează sume bugetului, accesoriile curg riguros și automat; dobânda fiscală se cumulează cu penalități foarte mari, ajungându-se la accesorii de peste 36% pe an. Când însă statul datorează bani contribuabilului, reflexul instituțional este limitarea reparației la minimul expres prevăzut de cod.

Din perspectivă financiară, această abordare este insuficientă. Cash-ul blocat ani de zile într-un litigiu fiscal nu înseamnă doar o sumă indisponibilă contabil; înseamnă lichiditate pierdută, cost de oportunitate și, într-un mediu inflaționist, eroziune reală de valoare. 

Semnificația acestei victorii depășește, așadar, dosarul concret. Ea confirmă o direcție juridică importantă pentru companiile care au contestat decizii de impunere nelegale sau care urmăresc restituirea unor creanțe fiscale certe. Pentru acești contribuabili, miza nu mai este doar să „câștige procesul”, ci să recupereze integral prejudiciul economic creat de conduita nelegală sau întârziată a autorității fiscale.

În fond, diferența dintre dobândă și actualizarea cu inflația nu este una semantică, ci una de substanță. Dobânda compensează întârzierea. Actualizarea conservă valoarea reală a banilor. Iar atunci când cele două nu se suprapun, solicitarea doar a dobânzii legale riscă să lase nerecuperată exact partea de prejudiciu care doare cel mai mult în practică: pierderea economică reală. 

Soluția obținută de Băncilă, Diaconu și Asociații transmite, astfel, un mesaj clar pieței: în litigiile fiscale, reparația integrală nu mai poate fi tratată ca un principiu decorativ. Astfel, orice creanță fiscală sau bugetară (ex. TVA, taxe vamale, impozite și taxe locale, accize, contribuții sociale, etc.) care a fost restituită sau platită cu întârziere către contribuabil într-un termen care nu depășește 5 ani, se califică pentru a face obiectul unei cereri de actualizare cu rata inflației.

Soluția a fost obținută de echipa Băncilă, Diaconu și Asociații formată din Emanuel Băncilă, Partener și coordonator al practicii de litigii fiscale, împreună cu Andreea Dincovici, Senior Associate, și Iulia Guină, Senior Associate.