Ce ar „trebui” să facă societățile comerciale cu privire la educația preuniversitară

Acest articol încheie seria de 3 articole dedicată educației preuniversitare în România.

Este concentrat pe unele soluții pentru un progres mult mai rapid decât cel posibil prin ceea ce propun proiectele de legi ale educației și Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Amintesc că în primul articol pe această tematică, am plecat de la faptul că multe dintre problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte:

Am încercat să arăt cu ocazia respectivă că:

În al doilea articol (cel anterior) am arătat de ce sectorul educațional public din România nu va putea să ducă „singur” la o schimbare educațională semnificativă a țării mai devreme de 25-30 de ani, în pofida fondurilor mari deja anunțate în PNRR.

După cum am detaliat mai mult cu ocazia respectivă, problemele principale țin de faptul că:


Proiectele legilor educaționale publicate în varăⁱ doar confirmă, din păcate, prognoza de mai sus. Deși sunt scrise mai clar și mai structurat decât multe acte normative pe care le-am văzut și includ și o serie de lucruri bune (precum eliminarea mediei din gimnaziu din formula de admitere la liceeⁱⁱ, evaluările naționale la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, abordarea învățământului dual etc), au și neajunsuri care depășesc, per ansamblu, partea pozitivă. Aș sublinia, în principal:

(a)    Din problemele sectorului public menționate mai sus, jumătate nu sunt avute în vedere deloc, iar cealaltă jumătate sunt abordate doar parțial sau neadaptat. De exemplu, partea de motivație, metodă și disciplină la efort este cvasiinexistentă. De asemenea, modificările conținutului educațional sunt prea reduse;

(b)    Polarizarea și discriminarea educaționale riscă să fie adâncite, nu temperate  – capacitatea sistemului de creșe și grădinițe nu este remediată efectiv, rămânând grav subdimensionată. Pentru licee, diferențierea de mod de admitere între colegiile naționale și restul reprezintă un abandon tehnic și un mesaj discriminatoriu valoric față de majoritatea elevilor.

(c)    Riscul de cheltuieli mari prea devreme, cu pierderea suflului tocmai atunci când ar putea să conteze, în loc de o pregătire foarte bună a „terenului” și implementare graduală, cu urmărirea performanței și a generării de dinamici pozitive

Am discutat deja de abordarea PNRR cu privire la clădiri (3.5 miliarde de euro) versus substanța educației (mult, mult mai puțin) - abordare prin filtrul căreia trebuie citite și proiectele legilor educației, așa că nu o să insist pe acest aspect.

Aș menționa, însă, pe partea de resurse umane, că proiectul de lege relevant e precis cu privire la salarii doar când vorbește de profesorii debutanți/stagiari – prevăzând un nivel salarial egal cu salariul mediu brut pe economie. Înțeleg că acesta ar reprezenta un salt de aproximativ 43%. Nu se spune nimic explicit despre restul cadrelor didactice, dar unele declarații publice din zona Ministerului Educației au sugerat intenția unei abordări proporționale.

Cred că resursele ar trebui concentrate în primă fază pe stimularea meritului (performanță constantă sau progres față de nivelul anterior) și extinse larg doar în pasul doi.

A proceda invers riscă să coste mult, cu efecte foarte reduse și să dea și mesaje eronate valoric (gen, nu prea contează ce faci, banii o să vină oricum).

De exemplu, a presupune că, în medie, cadrele didactice actuale care sunt slabe vor deveni bune pentru că li s-ar mări semnificativ salariul (fără condiții/criterii) este cu totul nerealist.

De asemenea, cu privire la debutanți, efectul de atragere de talente nu are cum să se producă în sistemul de învățământ în ponderi relevante mai devreme de 5-6 ani de acum încolo (ca urmare a orientării unor liceeni peste medie din clasele a XI și a XII-a către facultățile de profil).

Dacă raportarea la salariul mediu brut se va păstra, costul va crește cam în fiecare an (inclusiv mai mult în al doilea an, prin chiar efectul însuși al măririi respective din anul anterior) – e ceva normal pentru păstrarea valorizării relative a meseriei de dascăl, dar nu mi s-a părut deloc în proiectele de legi că este ceva luat în calcul financiar, deși una este salariul mediu pe economie și alta este bugetul de stat din care trebuie plătiți funcționarii publici.

Dacă raportarea la salariul mediu brut nu se va păstra, până în 2028 când am putea avea în sistem prima generație atrasă efectiv de noile salarii, fără un pact național de conservare a valorii reale față de inflație, valoarea reală va fi coborât cu peste 40-50%, existând un risc mare să nu mai poată juca rolul de atragere a talentelor tocmai la momentul când ar putea să o facă mai bine (și doar să fie risipite multe miliarde de euro între timp).

Cu alte cuvinte, în următorii 6 ani nu am avea o educație publică mai bună, ci doar mult mai scumpă, iar efectul de valorizare/atragere financiară riscă și să se dilueze destul rapid.

Pentru că resursele ar trebui procurate de undeva, presiunea pe sistemul fiscal ar crește suplimentar și prematur (ineficient), într-un context în care nevoile vor fi mari din numeroase direcții.

(d)    Nediferențierea bacalaureatului ar fi o eroare majoră în cazul României actuale. Având în vedere complexitatea și diversitatea lumii artificiale construite de om, este important să fie un soclu comun pentru elevi în primă fază și diversificare largă după.

Cred, însă, că momentul de finalizare a soclului comun trebuie fixat mult mai devreme. În orice caz, masa liceenilor români este prea diferită și variația educațională de până acum este prea mare pentru a-i păstra pe un soclu de evaluare în bună parte comun și la 18 ani.

Cu alte cuvinte, după cum s-a punctat și în alte comentarii la proiectele de lege respective, ar trebui organizate examene de bacalaureat diferențiat (inclusiv vocațional și profesional).

Abordarea actuală din proiectul de lege relevant doar ar duce cvasiinerent politic la coborârea standardului bacalaureatului pentru a-l face accesibil măcar parțial și unor filiere care fac un număr de ore de matematică, de exemplu, foarte diferit de alte filiere. Aceasta ar crește artificial masa potențială de studenți „entuziaști”, dar pe socoteala calității medii a educației, iar – în pasul doi – și a calității medii a clasei politice, calitate medie care se va duce și mai jos decât acum.

(e)    Nu în ultimul rând, cultivarea valorilor este aproape inexistentă (altfel decât declarativ) sau chiar e abordată contrar intereselor unei societăți integre. De exemplu, abordarea aleasă cu privire la doctoratele plagiate e cea mai proastă din cele 3 variante principale pe care le-aș vedea.

Deși nu privește direct nivelul preuniversitar (avut în vedere în acest articol), este un aspect foarte relevant și pentru acesta, oferind perspectiva și „standardul” vârfului academic. Nici diferențierea între colegiile naționale și „restul” nu are cum să dea semnale potrivite în această privință.

Și interzicerea exmatriculării, practic, indiferent de ce face un elev, este greșită valoric și practic.
De asemenea, muntele de birocrație alocat profesorilor cu clase de 35 de elevi va genera un munte de hârtii/documente puțin relevante educațional (și valoric) cu adevărat.

Ajungând la obiectul principal al prezentului articol, este, cred, destul de clar că soluțiile la problemele de mai sus trebuie să țină cont de implicațiile logice ale acestora. Astfel, în esență:

(1)    Dacă sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația educațională mai devreme de 25-30 de ani înseamnă că sectorul privat trebuie să se implice mai mult (desigur, dacă dorește progrese mult mai rapide);

(2)    Tot logic, sectorul privat care ar trebui să se implice mai mult este cel larg, al societăților comerciale obișnuite, non-educaționale (și al persoanelor fizice și altor entități cu resurse).

Motivul pentru care nu mă refer la partea de sector privat care activează efectiv în mod obișnuit în educația preuniversitară este simplu – este normal ca partea respectivă să funcționeze pe bază de profitabilitate de termen scurt - or un astfel de model este unul, prin natură, inaccesibil unor procente prea mari de români.

Rolul său va rămâne unul foarte important, oferind educație (de regulă) de calitate celor care își permit, menținându-se mai conectat la evoluțiile globale, stimulând și sectorul educațional public până la un punct etc. Dar nu poate schimba semnificativ România în punctul în care aceasta a ajuns fără implicarea sectorului comercial larg.

Este foarte important să conștientizăm în această privință că - în afara unui moment atipic, gen revoluție sau război - o țară se modifică semnificativ doar prin procese de masă. Este necesar, astfel, să fie urmărită o strategie care să poată duce majoritatea procentului foarte mare de copii din România care „merită” în prezent note de 5-7 la nivelul de 7-9 (mă refer la note corect acordate). Aceștia vor schimba România și doar cu rezultate de masă ar crește mult șansele și ca numeroși „olimpici” să se întoarcă în țară și să construiască ceva holistic durabil aici. ⁱⁱⁱ

(3)    Pentru că sectorul privat larg nu are nici pe departe resursele și amprenta geografică a statului pentru așa ceva (activitățile sale principale obișnuite fiind altele), este, de asemenea, clar că trebuie să procedeze diferit față de ce face statul, dar și față de ce face el însuși în prezent pe partea de educație/responsabilitate socială;

(4)    Astfel, în primul rând, pentru a avea rezultate de masă, programele trebuie să fie apte să ...ajungă la „mase”, deci modalitățile diferite de acțiune respective trebuie să țină cont de aceasta;

(5)    Modalitățile în care se poate face așa ceva fără o amprentă geografică foarte largă implică,în mod evident, utilizarea de tehnologii și comunicare de masă.

Desigur, este contraintuitivă ideea că sectorul privat neimplicat direct în educație ar putea avea un rol mare în îmbunătățirea semnificativă a educației în România.

Se poate remarca imediat și faptul că societățile comerciale nu au vreo vocație să se substituie unui întreg sistem public și că acesta din urmă, oricum, va beneficia de numeroase fonduri în următorii ani tocmai pentru îmbunătățirea educației de masă.

După cum am văzut, însă, în articolul anterior, trebuie înțelese implicațiile faptului că sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația mai devreme de 25-30 de ani.

Ar fi, astfel, foarte riscant pentru România să aștepte încă 30 de ani reforme profunde, de vreme ce până și PNRR-ul avansează doar marginal în direcțiile care contează cu adevărat.

Cel mai sigur mod de a grăbi lucrurile educațional este, așadar, printr-o implicare mai mare și o presiune de abordare dinspre sectorul privat, cu parteneriate, ori de câte ori se poate, cu cel public.

Nu trebuie fixate obiective de tip „serviciu universal”/100% acoperire pentru că nu ar fi realist.

O strategie modificată față de cea actuală, axată pe câteva puncte nodale, ar putea avea, însă, un efect transversal multiplicat (cumva pe principiul Pareto conform căruia 20% din eforturi aduc 80% din rezultate) și ar pune presiune și pe factorul politic pentru reforme în sectorul public.

(6)    Liniile de acțiune ar trebui să aibă în vedere fiecare din problemele identificate în sectorul public.

Ajungând la liniile de soluții în sine, aș sublinia mai întâi că foarte multe societăți comerciale (și diverse alte entități, inclusiv persoane fizice) sprijină deja diverse proiecte în școli publice. În general, este vorba despre 4 categorii de proiecte:

(a)    Proiecte care contribuie la baza materială (calculatoare, dotare laboratoare, donații de carte etc).
(b)    Proiecte care au conținut educațional, dar se concentrează, de regulă, pe câte o fațetă foarte redusă a informării - de exemplu, pe explicarea unei meserii sau pe analize implicate de un concurs de eseuri, vizitarea unei fabrici etc;
(c)    Proiecte de tip „mai” holistic care urmăresc să sprijine constant educația mai ales în școli cu copii din grupuri defavorizate social sau să faciliteze pregătirea unor elevi cu mult talent (de exemplu, sprijinirea centrelor pentru olimpici sau diverse burse de merit acordate de sectorul privat); și
(d)    Proiecte care urmăresc să conecteze și să premieze/încurajeze profesori/educatori cu performanțe.

Toate tipurile de proiecte de mai sus sunt lăudabile și reflectă abordări normale față de ce ar face în mod obișnuit un sector comercial privat într-o țară. Dar noi nu ne aflăm într-o situație normală din motivele explicate în articolul anterior pe această problematică și având în vedere statisticile educației din prezent.
Se poate observa din cele de mai sus că marea majoritate a eforturilor, dacă nu toate, vizează, de fapt, în principal, tot „extremele” societății – în principal, copii puternic defavorizați social sau olimpici/copii cu talente deosebite, precum și profesori/educatori performanți.
Or, după cum menționam și mai sus, problema fundamentală este aceea că „mijlocul” este cel care poate schimba cu adevărat semnificativ România, nu „extremele”. Cu cât acesta va fi mai mare și va progresa mai mult față de punctul actual, cu atât saltul va fi mai pe măsură.

Până acum 10-20 de ani sectorul privat nu ar fi putut face mare lucru în privința „mijlocului” din cauza repartiției geografice, limitelor tehnologice și lipsei de relaționare cu experți educaționali.
În prezent se pot face, însă, numeroase lucruri utile. Și mai important este faptul că este principala șansă pentru a crește ponderea de români educați la nivel de societate cât de cât rapid.

Nu este o alegere simplă, pentru că ar fi vorba de a modifica strategiile actuale - de la a schimba aproape cert un număr de destine dintre cele privite de programele din prezent, la a schimba incert România ca țară. Din păcate, abordările actuale nu au cum să schimbe țara și cred că merită să fie adaptate în direcția schimbării sale.

Cred că eforturile ar trebui concentrate mai ales pe 6 axe – în bună parte, corelativ problemelor principale identificate la nivelul educației publice:

(1)    Învățământul timpuriu – este, după cum spuneam și mai sus, ceva extrem de important în lumea actuală. Chiar și cadre didactice bune, dacă vor avea în clasa I copii care nu au beneficiat de educație timpurie și unii care au beneficiat, vor pierde pe drum o mare parte din prima categorie și de la clasa a V-a încolo diferențele doar se vor adânci.
Chiar și cadre didactice slab pregătite, dacă vor avea în clasa I copii cu educație timpurie solidă, vor preda ștafeta la clasa a V-a cu copii la un nivel cu care se poate lucra.
Pe lângă partea pur educațională, beneficiile pentru părinți, bunici, sistemul de sănătate și demografie ar fi semnificative.  

De aceea, companiile comerciale (și persoanele fizice „cu bani”) ar „trebui” să aibă în vedere două sau mai multe din următoarele:

(a)    Sponsorizarea pe rând și în mod regulat a unor campanii mass-media intense de promovare a importanței deosebite a învățământului timpuriu – ideal, cu un conținut comun, preagreat. În pasul doi, pot fi sprijinite asociații de părinți în cereri către sectorul public de înființare de creșe;

(b)    Crearea și popularizarea unui website care să (i) arate modul practic în care se poate înființa o creșă/grădiniță și prevederile legale, contabile și fiscale aferente și (ii) să ofere - pe baza consultării unor psihopedagogi - sfaturi practice și concise pentru evitarea educării necorespunzătoare a unui copil și pentru lărgirea orizontului acestuia la vârste mici;

(c)    Discuții regulate cu primăriile pe raza cărora își desfășoară activitatea despre importanța înființării de creșe publice și acordarea de sponsorizări condiționate de susținerea parțială sau totală a unor creșe și a unui conținut educațional decent;

Conținutul educațional minimal de urmărit la creșe ar putea să vizeze (i) ascultarea/vizionarea de povești (o selecție de 100 de povești ar putea fi pusă cap la cap și recomandată în cooperare cu facultăți de psihopedagogie, educatori, trupe de teatru, eventual Academia Română, etc) (ii) mișcare fizică în natură, (iii) jocuri stimulative intelectual – parțial pot fi și animate, (iv) aspecte de igienă, (v) reguli minimale de disciplină/trai în comun și lucru de „echipă”.

DVD-ul/CD-ul/aplicația cu poveștile respective ar putea fi oferite gratis, împreună cu un casetofon/video/device cu acces la internet, atât creșelor, cât și multor familii care nu sunt acoperite de creșe (o parte din „casetofoane” vor fi probabil „băute” sau stricate destul de rapid, dar efectul pe ansamblu va fi, totuși, semnificativ).

Desigur, trebuie mare atenție la conținutul selectat pentru a fi cât mai util și formator, fără componente ideologice nocive.

(d)    Sponsorizarea cu 100 de euro pe fiecare lună de școală a părinților cu posibilități economice reduse dovedite dacă copii cu potențial ar fi înscriși și nu ar avea mai mult de 4 absențe de la creșă sau grădiniță în luna respectivă (Legea sponsorizării ar trebui ajustată pentru a avea în vedere clar astfel de posibilități). Având în vedere că sunt cam 3,5 luni de vacanță pe an, costul ar fi de aproximativ 850 de euro pe copil pe an (ceva mai mare dacă sunt și programe de vară).

Ca o paranteză – până în clasa a V-a ar trebui stimulat/motivat mai mult părintele, din clasa a V-a ar trebui stimulat/motivat mai mult copilul (dar cu ajutoarele sociale legate, desigur de stat - în limitele posibile constituțional - de respectarea/facilitarea dreptului copilului la educație).

(e)    Să susțină un sistem de vouchere educaționale care să permită accesul mult mai multor copii la creșe/grădinițe private nou înființate selectate de sponsori (a se vedea și punctul 3 de mai jos). 
Ar fi mult mai eficient financiar de colaborat cu primăriile în acest sens (acestea putând oferi mult mai ușor și spații, mai ales în contextul demografic al României).
Dar ar merita, oricum. Accesul la o creșă/grădiniță decentă va asigura unor procente foarte mari din participanți perspective bune „pe viață” și reducerea semnificativă la nivelul clasei a IX-a a procentului de analfabeți funcțional.

Costul pe copil ar fi, evident, mai mare, dar sunt foarte multe companii în România care ar trebui să și-l permită în cadrul politicilor obișnuite de responsabilitate socială, iar numeroase companii ar putea susține câte o creșă/grădiniță (destule chiar mai multe). Pentru companiile care vor decide să ofere asta propriilor angajați, idea ar fi să finanțeze una și pentru alți copii, cu sprijinirea transportului, dacă e cazul.
Proiectele legilor educației par să încurajeze această direcție – însă doar în relația cu angajații proprii (și mai puțin flexibil organizațional).

Cooptarea multor asistente și educatori la pensie, cu permiterea cumulării pensiei cu salariul, fără taxare suplimentară, ar putea stimula progrese foare rapide și ar reduce costul pe copil.

(2)    Stimularea (i) motivației, (ii) metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (iii) a unui nivel rezonabil de disciplină la efort.

După cum spuneam mai sus, este esențială. Fără ea, un acces teoretic mai mare la o bază materială sau informațională mai bună nu va avea, din păcate, efecte prea mari pe termen lung.
De aceea este, probabil, cel mai important aspect din toate cele menționate pentru că în lumea actuală aproape oricine este motivat să învețe, va învăța.

Pentru stimularea respectivă, este necesară încheierea de colaborări cu centre de psihopedagogie și de studii comportamentale (inclusiv din străinătate) pentru dezvoltarea de programe concentrate pe cele de mai sus, adaptate pe niveluri de vârstă. Sunt destule programe existente în lume de la care se poate pleca sau care pot fi cumpărate ca atare.

Programele respective ar trebui promovate tenace prin mass-media și implementate printr-un mix de prezentări video prin „influenceri” și de caravane mobile de training și exerciții aplicate. Parteneriate cu Ministerul Educației pentru introducerea sistematică în școli, precum și parteneriate pe partea culturală ar fi foarte utile.

Drepturile de proprietate intelectuală ar trebui achiziționate pe temen lung. În doar câțiva ani, eforturi convergente ar putea duce la foarte multă conștientizare, precum și la alimentarea unei platforme suficient de ample și adaptate și la rodarea unui rețele eficiente și coerente de formatori.

(3)    Pentru că oazele de educatori/profesori buni nu pot fi mărite masiv cât de cât rapid, trebuie crescut semnificativ accesul cât mai multor copii cu potențial la oazele educaționale existente. Aceasta se poate face, logic, doar în 2 moduri principale:
3.1    Să aduci copii suplimentari la creșe, școli și licee performante – conform datelor Ziarului Financiar, sunt peste 1000 de companii în România cu cifre de afaceri de peste 10 milioane de euro. După cum spuneam și mai sus, fiecare poate ușor acoperi costul la creșă, școală și liceu pentru 1-5 copii ca o componentă obișnuită de „social responsability policy”, fără mărirea relevantă a costurilor actuale. Companiile mai mari pot să facă asta pentru unități noi întregi.

Pentru că majoritatea școlilor publice performante sunt deja supraîncărcate și sunt afectate și de problema vizei de flotant, acest tip de sprijin (după cum spuneam și mai sus - un fel de voucher educațional) poate funcționa eficient în relația cu formele educaționale private – stimulând formarea a numeroase noi creșe, grădinițe, clase etc cu cooptarea de educatori/ profesori dintre cei performanți, dar risipiți în prezent în unități per total slabe.

Un sistem de recunoaștere publică a contribuției la educație  - diverse tipuri de „education support certificates” - ar putea fi instituit prin camere de comerț (și, ideal, chiar de Guvern).

Pentru că obiectivul nu ar fi acela de a genera olimpici suplimentari, ci mult mai mulți oameni educați solid, civilizați și care să înțeleagă ce se întâmplă în jur, voucherele ar putea genera, astfel, înființarea a numeroase creșe, grădinițe și școli private noi care să absoarbă copii cu nivel inițial foarte similar pentru a-i duce pe majoritatea mai ușor la următorul nivel  - nivelul notelor 7-9 - sub privirea interesată reputațional a sponsorilor – companii comerciale.

Copiii care ar dovedi performanță deosebită ar putea fi transferați la clase cu nivel de 9-10 pentru continuarea parcursului acolo.

3.2    Să aduci educatorii/profesorii la elevi – sunt și educatori/profesori care vor fi de acord să facă asta gratuit, dar se pot cumpăra drepturile de proprietate intelectuală pentru 20-30 de ani pentru lecții video de la cei mai performanți profesori (care doresc) pe orice tip de lecție și disciplină. Acestea ar urma să fie incluse într-o bază de date online structurată pe materii cheie și lecții și care ar fi populată progresiv cu lecții suplimentare.

În 4-5 ani, numărul de lecții astfel acumulate poate fi foarte mare la nivelul unei țări, sponsorii putând fi nu doar societățile comerciale, dar și persoane fizice care își permit să facă un astfel de gest din când în când.

Prioritate ar trebui acordată lecțiilor pe subiectele considerate de profesori ca dând cele mai multe bătăi de cap elevilor. Profesorii cointeresați/vizați ar trebui să-i includă mai ales pe cei cu performanțe dovedite în ridicarea nivelului unei clase de la 5-7 la 7-9.

Sumele de plată pentru drepturile de proprietate intelectuală respective vor varia, dar e de așteptat să fie ridicate în unele cazuri, având în vedere potețialul efect asupra meditațiilor (deși ar avea și un efect de generare de notorietate). Chiar și așa, într-un număr foarte redus de ani, potențialul unei astfel de baze de date de prezentări video ar fi semnificativ.

Spațiul nu permite să intrăm în toate detaliile tehnice – unele necesitând, oricum, discuții mai largi. Cu titlu de exemplu, însă, ideea nu ar fi ca drepturile de proprietate intelectuală să fie risipite între mii de sponsori (deși orice sponsor ar trebui să păstreze, desigur, și el dreptul de a folosi prezentarea achiziționată), ci de a crea și un fel de cloud al lecțiilor accesibil public de oricine interesat, cu dreptul sponsorului de a fi menționat pentru stimularea eforturilor de imagine în această privință și recunoașterea efortului depus.
Baza de date (care nu ar oferi exclusivitate) ar putea fi organizată de ONG-uri finanțate de câteva companii comerciale.
Secțiuni speciale ar putea fi dedicate unor lecții de recapitulare/pregătire pentru anumite tipuri de examene.
Desigur, simpla disponibilitate a unei astfel de baze de date nu ar fi suficientă în sine – elevii (și părinții) ar trebui informați și ajutați/motivați să o acceseze.

Școlile publice ar trebui, de asemenea, încurajate să facă apel și la orele obișnuite la accesarea predărilor respective, cu discutarea /particularizarea în clasă, etc – parteneriate cu Ministerul Educației putând ajuta mult în acest sens (în funcție de gestionarea unora din rezervele politice la care mă refeream în articolul anterior).

Este evident că o lecție ar fi mai eficientă dacă ar fi predată fizic, interactiv, adaptându-se la o clasă dată. Dar așa ceva nu este, din păcate, realist la nivel larg, iar abordarea de mai sus are șanse să fie foarte utilă, oricum, pentru numeroși elevi. În orice caz, alternativa actuală este mult mai puțin adaptată, din păcate, să schimbe semnificativ lucrurile în bine.

(4)    Îmbunătățirea conținutului educațional – după cum detaliam în articolul anterior, o bună parte din ce se învață în prezent la școală este inutil/decalat față de ce este necesar în viața reală.

Acest aspect nu poate fi reconfigurat ca atare fără cooperarea sectorului public pentru că examenele se dau din bibliografia oficială și am discutat deja că aceasta este puțin probabil să fie modificată, altfel decât lent/gradual, din motive destul de obiective (și prezente în multe alte țări).

Conținutul poate fi, însă, suplimentat cu lecții despre lucruri cu adevărat utile (și fără stridențe ideologice) pentru a înțelege lumea, România, politicile publice, majoritatea aspectelor mai frecvente/utile în viața practică etc.

Modul principal de a o face ar fi similar celui de mai sus – bază de date neexclusivă alimentată gradual cu prezentări video pe o structură logică coerentă și predeterminată.
Pe partea profesională, o bază de date separată ar trebui structurată pe structura COR – cu prezentări pe fiecare meserie în parte.
Secțiuni separate ar putea fi construite, de exemplu, pe diverse tipuri de școli profesionale.

Pentru că prezentările nu ar fi puse la dispoziție pe bază de exclusivitate, pot (și chiar este preferabil) să apară baze de date concurente, urmând ca aceea care va fi administrată cu cea mai mare atenție la structură și calitatea prezentărilor selectate să devină un reper pentru elevi și părinți și finanțatori din sectorul privat.

O dimensiune foarte importantă ar fi sprijinirea (cu popularizarea mass-media aferentă) cât mai rapidă a unui program de recuperare a pierderilor educaționale din pandemie la materii cheie și la care multe lecții curg unele din altele în ani diferiți, precum matematică, fizică chimie, informatică sau limbi străine.
Altfel, riscul este să se piardă pe drum la materiile respective mase mari de elevi din fiecare clasă.
Au fost deja făcute eforturi importante în acest sens de unele companii comerciale (cu sprijinul multor cadre didactice dedicate) și proiectele legilor educației ajută pe acest punct – doar că trebuie extinse prin eforturi convergente și complementare până nu este prea târziu.

Nu în ultimul rând, oferirea regulată de premii financiare notabile pentru primii clasați pe orașe sau județe la diverse tipuri de concursuri de dezbateri ar putea avea un efect semnificativ și transversal de stimulare a acumulării de cunoștințe, dezvoltării de soft skills și gândirii critice.

(5)    Valori/Modele și teste de evaluare

Este esențial să nu fie pierdut din vedere nici planul valorilor și modelelor pentru elevi. Aici este mai dificil pentru că România oferă numeroase exemple de tupeiști și imbecili care apar la televizor, în ziare sau pe platformele sociale și par să fi avut succes din punct de vedere financiar și al notorietății fără să fi citit vreo carte. Cum aceste apariții TV au devenit un fel de dovezi de succes în viață, lucrurile nu se vor schimba peste noapte.
Cu cât se începe mai devreme (din creșe/grădinițe) cu atât mai bine (pentru responsabilitate, integritate, lucru în echipă sau spirit critic constructiv). Dar se poate progresa mult și la vârste mai mari.

În plus față de cele implicate de celelalte linii de urmărit de mai sus, companiile comerciale ar trebui să ceară companiilor de marketing cu care lucrează să integreze mult mai multe mesaje valorice (ideal, cu umor). Au fost deja exemple bune, cum ar fi reclame la haine care transmiteau (și) mesajul că a arunca gunoi din mașină în trafic nu e „cool” deloc.

De asemenea, pot fi încheiate contracte cu „influenceri”, inclusiv în zona de stand-up, care să pună accent mai mare pe modelarea valorică constructivă. Nu mă refer deloc la evitarea de înjurături – e foarte important de vorbit liber și pe înțelesul și obișnuințele publicului relevant.
Dar mesajul valoric e cu totul altceva – el poate fi pozitiv și dacă este împănat cu înjurături sau poate fi dezastruos chiar dacă e servit într-un ambalaj „foarte intelectual”.
Ar fi foarte util ca învățământul dual, să integreze, de asemenea, și componente valorice.

Pe partea de teste de evaluare, la materiile de bază pentru examene - ar trebui configurate teste de tip evaluare națională pe niveluri relevante de vârstă pentru selectarea copiilor cu potențial și – separat – pentru oferirea posibilității susținerii regulate de simulări elevilor care o doresc. Un test specific ar trebui configurat pentru evaluarea părții de înțelegere valorică.

(6)    „Infrastructură” coerentă minimală pentru urmărirea coordonată a celor de mai sus

Ideal, ar trebui selectate prin proces competitiv și reevaluate regulat ONG-uri pentru fiecare din punctele de mai sus. Separat, ar fi util să fie selectate și 2 ONG-uri pentru corelarea resurselor  - un fel de resursă a resurselor ca bază de date - și pentru monitorizarea permanentă a coerenței ansamblului, inclusiv prin relaționarea cu eforturile sutelor de alte ONG-uri implicare independent în diverse aspecte.
Tot ce este de interes comun ar trebui să rămână accesibil public, inclusiv unui ONG care ar înlocui un altul devenit neperformant.

În concluzie, propunerile de mai sus nu sunt, desigur, nici perfecte  și nici de genul care să poate fi implementate uniform și simultan, mai ales având în vedere că implică foarte mulți oameni și subiecte complexe, cu numeroși „stakeholders” pe ansamblu.
Cred, însă, că reflectă direcțiile cele mai eficiente pentru un progres rapid din motivele explicate.
Chiar și fără o corelare prea bună/fără mult dialog, abordări convergente ca substanță din partea multor companii comerciale (și, progresiv, a multor români cu resurse) pot avea, astfel, un efect cumulat major în puțini ani.

Efectul pe termen mediu asupra sectorului public ar fi, de asemenea, unul pozitiv, de stimulare, o bună parte din cele menționate putând fi și facilitate, suplimentate sau chiar preluate de sectorul public gradual.
Cât mai multe parteneriate/o implicare a statului/multor primării în direcțiile de mai sus ar mări, desigur, eficiența acestora.
În orice caz, îmbunătățirea semnificativă rapidă a educației de masă în România este o necesitate majoră și trebuie să fie urmărită strategic și cu tenacitate. 

---

i.  Disponibile, de exemplu, la: https://www.edupedu.ro/breaking-proiectele-de-lege-ale-educatiei-publicate-de-minister-in-consultare-publica/
ii.  Nu este o soluție perfectă pe acest subiect, dar în punctul în care a ajuns România este preferabil per total ca media din gimnaziu să nu conteze la admiterea la liceu.
iii.  După cum am discutat mai pe larg în primul articol, procente de analfabeți funcțional de peste 40% în clasa a IX-a față de media OECDE de 20-23% timp de decenii sunt prea mari, generând cercuri vicioase pe multe paliere.
iv.  Nici nu au cum, fiind vorba de direcții de implicare pentru un sector care nu activează în mod obișnuit în educație și bazate pe principiul Pareto (prin definiție, neimplicând rezolvarea a 100% din probleme).