Dreptul la apărare între Avocatură şi Stat, sau cât de privat este Dreptul la apărare încât Statul să poată considera că poate „să participe, dar fără să se bage”

Noica vorbind despre Platon şi Socrate spune că vremea acestora nu era neapărat la începuturile filosofiei ci se aşază în ordinea firească a unui sfărşit determinat de Parmenide cel static (dincolo de orice există fiinţa) respectiv Heraclit cel dinamic (totul este apă curgătoare, totul se transformă). Între cele două perspective s-a insinuat Socrate şi Platon.

Exact în aceiaşi parametrii se poate discuta şi despre Dreptul la apărare, în sensul că există o perspectivă statică a acestuia respectiv una dinamică, după cum există întrebarea de bun-simţ relativă la poziţia acestui drept în cursul istoriei (Avocatura se află la începutul discuţiei sau la sfârşitul acesteia, aceasta şi în contextul în care Era Digitală pare să devină Noua Religie a Secolului în care trăim).

Perspectiva statică a Dreptului la apărare are în vedere elementele constitutive ale acestuia, cum se formează substanţa acestuia şi entităţile interesate în constituirea sa fundamentală, în timp ce Privirea Dinamică a Dreptului la apărare priveşte funcţionarea acestuia, mişcarea acestuia în lumea reală.

Sigur că Abordarea Dinamică a Dreptului la apărare pare mai efectivă şi mai pragmatică, mai eficientă dintr-o anumită perspectivă, însă din punctul nostru de vedere Privirea Statică a Dreptului la apărare are întâietate în condiţiile în care forma pe care o capătă fondul determină şi modalitatea în care fondul se va exprima în dinamica vieţii cotidiene.

Iar discuţia despre elementele constitutive ale dreptului la apărare şi modalitatea în care acestea capătă substanţialitate este determinată nu doar de preocupările teoretice ale unuia sau altuia ci şi de oportunitatea discuţiei, în condiţiile în care, pe cale de excepţie, Avocatura este condusă astăzi se pare după criterii politice, Partidul la Guvernare fiind implicat cu haine şi bagaje în ceea ce priveşte conducerea profesiei de avocat.

Cât de sănătoasă şi normală este această abordare este o altă discuţie, însă aici vorbim doar despre situaţia factuală menţionată -  PNL, partid aflat la guvernare, profitând şi de dorinţa unora sau altora de a face şi a drege, conduce inclusiv după reguli politice, politica Dreptului la Apărare.

Există o relaţie aproape nemaiîntâlnită în ceea ce priveşte profesia de avocat, relaţia dintre Avocatură şi Stat, relaţie încurajată şi întreţinută atât de către avocaţi (avocaţii politicieni, sau politicienii avocaţi) dar şi de Stat prin Ministerul/Ministrul Justiţiei.

Or, dacă tot există această relaţie de afinitate (căci de rudenie nu poate fi vorba, în condiţiile în care Avocatura condusă de Politică nu este totuşi atât de firească), poate ar fi momentul ca Abordarea Statică a Dreptului la apărare să fie revizitată, Statul reconsiderând dreptul la apărare şi Avocatura în esenţa lor.

Nu modalitatea în care Dreptul la apărare este privit de către instanțele judecătorești (aspectul dinamic) ne preocupă la acest moment. Aceasta și pentru că un Drept la apărare temeinic clădit în aspectele sale interioare, încă de la momentul static al nașterii acestuia, este mult mai ușor de confirmat, de implementat sau de eficientizat atunci când perspectiva dinamică este în discuție (cum se uită judecătorii la acest Drept).

---

Descoperă oportunitățile de recrutare de pe LegiTeam! GRATUIT.

---

Între Parmenide și Heraclit, adică în drumul său de la privirea statică până la perspectiva dinamică, de la naștere până la ființare, Dreptul la apărare riscă să rămână al nimănui. De aceea, întrebarea al cui este Dreptul la apărare este cât se poate de pertinentă și de concludentă. Aceasta și pentru că în decursul timpului Dreptul la apărare a fost atribuit Avocatului, în principal, și mai puțin Statului. Or, în realitate Statul ar trebui să fie principalul interesat în constituirea (static) și exercitarea (dinamic) Dreptului la apărare.

Dreptul la apărare este un drept subiectiv, un drept fundamental ce aparține Justițiabilului. Nu există tăgadă pe aceste aspecte. Statul însă nu este străin, nu este un terț desăvârșit în ceea ce privește modalitatea de constituire efectivă a Dreptului la apărare. Dincolo de eforturile legislative adoptate de Stat în vederea conturării cadrului de exercitare a Dreptului la apărare, există și diligența intrinsecă ce trebuie depusă de același Stat în ceea ce privește întemeierea Dreptului la apărare, astfel încât accesul la justiție să devină ceea ce spune CEDO, un drept efectiv.

Responsabilitatea față de Dreptul la apărare, revine în mod dinamic (în ceea ce privește exercitarea acestui Drept) atât Avocaților dar și Magistraților, iar în ceea ce privește aspectul static al acestui Drept (constituirea intrinsecă a acestuia) responsabilitatea revine Statului în principal.

Statul are obligația să se asigure că cei ce exercită (cei ce intermediază) Dreptul la apărare pot să-l exercite în mod efectiv, atât în ceea ce privește condițiile exterioare (cerințele procedurale) dar și în ceea ce privește elementele intrinseci ale acestui Drept (efectivitatea dreptului). Or, sub acest din urmă aspect Statul nu trebuie să se rezume doar la crearea cadrului legislativ menit să organizeze exercitarea profesiei de avocat, spre exemplu, sau a profesiei de consilier juridic, sau a magistraturii, ci trebuie să se asigure că respectivele profesii în mod intrinsec pot face dreptul la apărare un drept efectiv.

Din această perspectivă, trebuie analizat ce face Statul față de Profesia de avocat strict din perspectiva constituirii Dreptului la apărare. Altfel spus, rămâne de lămurit în ce fel este implicat Statul în conturarea Dreptului la apărare atunci când acest Drept interferează cu profesia de Avocat. Aceasta și pentru că Statul nu se poate implica în niciun fel în partea dinamică a Dreptului la apărare, adică în ceea ce privește modalitatea de exercitare efectivă într-un caz particular a respectivului Drept. Statul poate fi prezent doar la nivel conceptual și principial în ceea ce privește Dreptul la apărare, întrucât odată depășit acest moment Dreptul la apărare ajunge în sfera relațiilor particularizate unde Statul nu mai poate interveni în niciun fel, Justiţia fiind suverană în aprecierea acestui Drept.

Din rațiuni diverse, parțial ce țin de autonomia sacrosanctă a profesiei de avocat, parțial de comoditatea și bucuria Statului că nu trebuie să fie implicat și în ceea ce privește constituirea Dreptului la apărare pe palierul ce privește Avocatura, astăzi asistăm la următoarea situație: Aspectul efectiv al Dreptului la apărare, adică profesionalizarea profesiei de avocat este gestionată în exclusivitate de Profesia de avocat, fără niciun fel de implicare din partea Statului.

Priviți lucrurile în oglindă, uitați-vă ce face Statul pentru întemeierea Dreptului de acces la justiție, adică pentru profesionalizarea Magistraturii prin înființarea, gestionarea și funcționarea Institulului Național al Magistraturii și comparați cu cât de implicat este același Stat în ceea ce privește Institutul Național de Pregătire și Perfecționare al Avocaților, adică pentru profesionalizarea Avocatului respectiv efectivitatea Dreptului la apărare.

Evident că și Justiția dar și Dreptul la apărare sunt elemente constitutive ale Statului de Drept, în sensul că nu există un astfel de Stat dacă Justiția nu este înfăptuită numai prin respectarea în profunzime și în mod efectiv a Dreptului la apărare. În temeiul dreptului pozitiv actual, Statul de Drept este dezechilibrat în condițiile în care Statul este implicat semnificativ în ceea ce privește constituirea Dreptului de acces la justiție, în schimb sustrăgându-se cu desăvârșire din ceea ce ar trebui să fie întocmirea Dreptului la apărare.

Pentru bună ordine, apreciem că Avocatura este o profesie autonomă nu pentru că există organe proprii de conducere și reguli procedurale la fel de proprii, ci pentru că există crez și conștiință profesională. Or asumând acest lucru, implicarea organizațională, bugetară și funcțională a Statului în ceea ce privește funcționarea INPPA nu ar constitui o încălcare a autonomiei organizaționale a profesiei de avocat ci ar fi doar o modalitate de constituire efectivă a Dreptului la apărare.

Aceasta cred că este singura (în realitate mai este una ce ţine de regimul fiscal al contribuţiilor, dar despre aceasta cu altă ocazie) legătură firească ce poate exista între Stat și Avocatură în ceea ce privește susținerea financiară a acestei profesii. Dincolo de aceste limite, orice alte legături financiare între Stat și Profesia de Avocat afectează cu adevărat esența de profesie liberală a Avocaturii.

Or, dacă tot există această expunere a profesiei față de politică, această deschidere a Ministerului Justiției de a susține profesia de avocat, poate ajung organele politice ale profesiei şi Statului la concluzia că pot face lucrul acesta cu înțelepciune și viziune profesională și nu doar pentru a crea o relație de aservire financiară a Dreptului la apărare față de Stat.

Pentru că dincolo de această realitate conceptualizată, mai este una determinată de modalitatea în care prevederile Statului Profesiei de avocat sunt implementate în ceea ce priveşte avocatul stagiar.

Astfel, art. 289 alin. 2) din Statutul Profesiei de avocat dispune că pregătirea şi formarea profesională a avocaţilor stagiari se realizează „şi prin” colaborarea cu formele de exercitare a profesiei de avocat. Per a contrario principala formă de pregătire profesională iniţială este cea realizată prin intermediul INPPA. Art. 292 alin. 2) din Statutul Profesiei de avocat dispune că printre „îndatoririle suplimentare” ale avocatului stagiar se regăseşte şi desfăşurarea unei activităţi efective în profesie. Cu alte cuvinte şi acest text de lege (lato sensu) aşază pregătirea din cadrul INPPA în faţa activităţii efective din cadrul unei anumite forme de exercitare a profesiei.

La acest moment pregătirea în cadrul Formei de exercitare a profesiei are întâietate în faţa pregătirii ce se poate realiza în cadrul INPPA. Această prioritate este inclusiv la nivelul timpului alocat celor două forme de pregătire profesională iniţială, fapt ce contravine atât voinţei exprimate a legiuitorului cât şi naturii pregătirii profesionale iniţiale.

Inversarea cursului firesc al priorităţilor relative la pregătirea profesională iniţială este de natură să ajute atât viitorul respectivilor avocaţi, după momentul definitivatului, cât şi gradul de educaţie al profesiei în general. Un avocat stagiar „dependent”de o formă de exercitare a profesiei şi care nu are acces la o pregătire profesională iniţială organizată în mod coerent, cu accentul pe pregătirea profesională efectivă şi imediat cuantificabilă, îl transformă pe acesta atât într-un actor nesemnificativ în piaţa avocaturii cât şi într-un personaj lipsit de orice şanse de concurenţă profesională (competitivitatea gândirii juridice) reale faţă de colegii săi deveniţi magistraţi ulterior absolvirii INM-ului.

Prioritizând o anumită relaţie profesională cu o anumită formă de exercitare a profesiei, se dă astfel întâietate aspectelor materiale aferente profesiei de avocat ignorându-se cu desăvârşire aspectul de calitate, esenţial unei profesii de vocaţie cum este avocatura.

Pregătirea profesională iniţială a avocatului stagiar trebuie să se realizeze cu întâietate în cadrul INPPA şi doar în mod subsidiar în cadrul formelor de exercitare a profesiei dându-se astfel întâietate aspectelor profesionale şi educaţionale în faţa celor pecuniare; aşezarea avocatului stagiar în orizontul idei de independenţă profesională, pregătindu-l astfel pentru o activitate profesională integră, şi nu doar pentru contractele de colaborare cu forme de exercitare a profesiei vechi în piaţa avocaturi.

Creşterea în mod semnificativ a gradului de pregătire profesională a avocaţilor stagiari astfel încât la sfârşitul perioadei de stagiatură aceştia să poată fi în aceeaşi zonă de pregătire profesională în care sunt şi absolvenţii INM-ului, echilibrează elementele constitutive ale Statului de Drept (înfăptuirea Justiţiei şi Dreptul la apărare).